Cine se ascunde: Dumnezeu sau omul?

 

Când nu iubești pe cineva sau când lucrezi împotriva lui, ai tendința de a te ascunde de el. Cel ce spune că Dumnezeu nu există sau că El se ascunde, se aseamănă celui ce închide pleoapele și spune că nu există lumină. Întunericul acesta e generat de ascunderea noastră, nu de nearătarea Lui.

Titlul articolului reprezintă tema pe marginea căreia am conferențiat săptămâna trecută în Cluj, la invitația ASCOR și a unei comunități atât de bine închegate în jurul neobositului Părinte Ciprian Negreanu. Tema ascunderii este una capitală pentru a înțelege ce anume are puterea de a sabota mântuirea noastră. Omul are tendința de a-L acuza pe Dumnezeu că Se ascunde, că e de negăsit, de nepătruns, de neînțeles. Și se victimează astfel, aflând aici, în ultimă instanță, justificare pentru căderile sau neputințele sale, precum face Tudor Arghezi în versurile: „Încerc de-o viață lungă, să stăm un ceas la sfat,/ Și te-ai ascuns de mine de cum m-am arătat,/ Oriunde-ți pipăi pragul, cu șoapta tristei rugi,/ Dau numai de belciuge, cu lacăte și drugi”. Or, Dumnezeu dintotdeauna S-a arătat omului și l-a chemat spre comuniunea în iubire. Iar când nu Se arăta printr-o prezență „față către față” - în Rai sau după cădere și izgonirea din Eden -, Dumnezeu Se arăta și ni Se arată mereu prin lucrările Sale, prin întreaga Sa creație. Căci în Dumnezeu „trăim și ne mișcăm și suntem” (Faptele Apostolilor 17, 28).

Finalitatea creștinismului, dezideratul său suprem nu poate fi decât împlinirea acestui testament lăsat de Domnul: Ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una” (Ioan 17, 21). Omul este chemat spre unirea cu Dumnezeu, în Iisus Hristos, antrenând în această mișcare eshatologică întreaga creație. „Iar când toate vor fi supuse Lui, atunci și Fiul Însuși Se va supune Celui ce I-a supus Lui toate, ca Dumnezeu să fie toate în toți” (I Corinteni 15, 28). Comentând spusa Sfântului Simeon Noul Teolog, cum că Împărăția Cerurilor, deși cu multe „locașuri și locuri de odihnă”, va fi „o singură locuință” și toți drepții „nu vor vedea decât pe Împăratul pretutindeni”, Părintele Dumitru Stăniloae vine cu lămuriri suplimentare, extrem de utile pentru tema noastră: „Deși fiecare își va avea locașul său și strălucirea sa (...), adică nu se vor dizolva toți într-un ocean comun de lumină, totuși ei și locașurile lor își vor fi transparenți la culme, încât se vor bucura de cea mai deplină comuniune, nefiind stânjeniți de voința de a-și ascunde ceva. Căci nu vor avea în ei nimic rău, deci nimic de ascuns. Comuniunea aceasta o vor avea în Dumnezeu, Care va fi deplin deschis fiecăruia, pentru că fiecare va fi deplin deschis lui Dumnezeu” (Sfântul Simeon Noul Teolog, Cuvântări morale în Filocalia VI, Humanitas, 1997, p. 129).

Finalitatea existenței noastre este deplina comuniune și desăvârșita transparență. Altfel spus, o deplină, o totală deschidere. De unde înțelegem că cel ce se ascunde nu o face decât dacă are „ceva rău de ascuns”. Cum Dumnezeu nu cunoaște răutatea, iar Fiul lui Dumnezeu, deși Și-a asumat păcatele noastre, nu a cunoscut păcatul, rezultă că El este mereu ca o carte deschisă. Iar cine are ochi de văzut, Îl vede. Fie în mod direct - caz mai rar în această viață, chiar și pentru oamenii cu viață sfântă - fie în lucrările Sale, prin Sfintele Taine sau prin pronia Sa permanentă. După Înviere, Mântuitorul apare și se ascunde apoi iar de ochii ucenicilor, pentru a le lăsa libertatea de a crede sau nu în El și pentru ca ei să se reobișnuiască treptat, deopotrivă, atât cu prezența Sa fizică, cât și cu modul duhovnicesc de a fi cu ei. Apoi, și după Înălțare, Domnul este în continuare prezent: „iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei 28, 20). Înălțarea cu Trupul la Cer nu echivalează cu o depărtare a Sa, dimpotrivă. E doar un alt mod de a fi prezent în viața ucenicilor și a tuturor celor ce-L urmează, prin interiorizarea relației cu aceștia. Paradoxal, El devine mai accesibil după Înălțare decât în răstimpul celor trei ani cât a propovăduit pe pământ alături de cei 12 și de cei ce Îl urmau acum două mii de ani.

Omul, pe de altă parte, a moștenit predispoziția de a se ascunde atunci când se rupe de Dumnezeu: „Am auzit glasul Tău în Rai și m-am temut, căci sunt gol, și m-am ascuns” (Facerea 3, 10). Când nu iubești pe cineva sau când lucrezi împotriva lui, ai tendința de a te ascunde de el. Cel ce spune că Dumnezeu nu există sau că El se ascunde, se aseamănă celui ce închide pleoapele și spune că nu există lumină. Întunericul acesta e generat de ascunderea noastră, nu de nearătarea Lui. Păcatele și modul pătimaș de existență, împrăștierea minții noastre și neiubirea se fac întuneric în noi, se fac zid între noi și Dumnezeu. Viața duhovnicească începe și se cultivă doar prin deschiderea totală către El. Spovedania e locul prin excelență în care ne deschidem și-L lăsăm pe Dumnezeu în viața noastră, dar mărturisirea trebuie să devină una continuă. Milostenia, rugăciunea, postul suntem chemați să le facem nu „înaintea oamenilor” (v. Matei 6, 1-23), ci „într-ascuns” pentru a fi răsplătiți de Tatăl „Care vede în ascuns”. Asta nu înseamnă că la vedere, adică față de oameni, ar trebui să facem contrariul acestor lucrări duhovnicești. Așa cum păcatul îl facem, de obicei, în ascuns, în intimitatea noastră, tot așa relația cu Dumnezeu o cultivăm plecând de la rădăcina ființei noastre. Ne „închidem” față de lume, ca să ne deschidem către Dumnezeu și, în felul acesta, să putem cuprinde lumea întreagă. Restul vine apoi de la sine, roadele acestei deschideri din adânc se vor arăta și celorlalți, dacă și după cum va considera Dumnezeu că e de folos.

De la același autor

Ultimele din categorie