Proslăvind austeritatea care se impune asceților și, în general, monahilor, zicea cuviosul despre neagonisire, prietena iubirii de sărăcie, cum o numesc toți Sfinții Părinți „mi se pare că locașul care este mai presus de orice avuție materială, are întotdeauna ca soață sfințenia. În privința temeiului și pricinii primejduirii duhovnicești pe care le poate provoca multa agonisire, nota: „Avuția și jugul și pământul arabil și mulțimea vitelor nu v-o agonisiți ca să nu pierdeți liniștea apropindu-vă de lume, căci vă veți vătăma sufletele ca să nu aduceți pe capetele voastre și pe oamenii din treburile publice".

Învățându-i pe ei ca prin credință și nădejde să caute refugiu mai degrabă în pronia lui Dumnezeu  decât în împrăștierea cea din afară și grija, le dă exemplu viața lui care deja trecuse: „Iată 55 de ani s-au perindat deja de când a fost construită peștera aceasta și nimic nicidecum agonisind din cele pentru trai de nici una din bunătățile Lui nu ne-a lipsit pe noi Dumnezeu”. Cuvântul Domnului „Nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă”[1]se înfăptuiește în prezența bărbaților sfinți. Acest lucru s-a petrecut și acum cu preacuviosul nostru părinte „În toată insula a ieșit vestirea isprăvilor lui ascetice” și curgerea lumii într-acolo a devenit în toate zilele mai deasă și, prin urmare, mai tulburătoare mai ales pentru un isihast atât de auster și deplin zăvorât. O soluție nu se afla cu ușurință din două motive principale. Nici fuga nu era pentru el o soluție, cum întâlnim și la alte vieți de sfinți, de dragul zăvorârii și a traiului celui fără grijă și neocupat cu multe, nici iarăși, tăierea totală de poporul lui Dumnezeu, fiindcă acest părinte purtător de Dumnezeu îmbrățișa pe om cu o dragoste și o compătimire cu totul speciale. Și încă un alt motiv mai serios era starea de criză a vremurilor de atunci când calamități naturale și neorânduieli politice tulburau insula. De-a lungul zecilor de ani o mare stricăciune morală și materială afecta zilele acelea. Îndurerându-se împreună cu poporul lui Dumnezeu preacuviosul părintele nostru cel plin de har și de dragoste a jertfit, atât cât îi era îngăduit, programul său isihast atât de auster pentru a sta înaintea celor înviforați.

Cerințele se înmulțeau însă și îi tulburau liniștea atât de dorită, de aceea s-a gândit la altă soluție cel luminat la minte cu adevărat. S-a gândit așadar, să urce mai sus decât era până atunci peștera lui, acolo unde nu mai puteau pretențioșii lui vizitatori să-l mai deranjeze. Deschizând așadar, mai sus o gaură a început iarăși cu răbdare să sape muntele singur, cum făcuse mai demult când își săpase prima peșteră. „Fiindcă era mult du-te vino care mă deranja neîncetat, cu binecuvântate pricini sau nebinecuvântate, părutu-i-a lui Dumnezeu mai întâi, cred, și apoi și mie să mă urc pe culmile peșterii și mai sus de culme, cu ajutorul lui Dumnezeu. Și atârnându-mi de Dumnezeu nădejdile mântuirii am încercat ceea ce gândeam și cu o scară mare ținută de frați am urcat cu crucea și cu Evanghelia și cu veșmântul preoțesc și cu cădelnița și lumânare. Negăsind însă nici un loc unde să pot sta sau să pășesc, au stat unii la scară, iar alții am stat mai sus cu un soi de mașină și săvârșind obișnuita rugăciune și după ce am citit Apostolul și Evanghelia, am coborât”      

(Gheronda Iosif Vatopedinul, Sfântul Neofit Zăvorâtul din Cipru, Editura Sfânta Mare Mănăstire a Vatopedului, Sfântul Munte, 1988)                  

[1] Mt. 5, 14.