Zaheu, vameşul cel cufundat în lăcomie şi trădare, „căuta să vadă cine este Iisus” (Luca 19, 3). Noi, cei de azi, ştim cine este Iisus? Majoritatea, dacă am fi oneşti, am răspunde: şi da, şi nu. Da – pentru că-L ştim din Scripturi, din dogme, din predanie, de la cei ce ne vorbesc despre El. Nu – pentru că nu-L cunoaştem decât indirect, noi nu L-am întâlnit încă la modul personal. Şi nu e grav că nu-L cunoaştem, problema este: Îl căutăm măcar? Nu o dată, ci în două locuri spune psalmistul, întărind parcă acest cuvânt: „Domnul din cer a privit peste fiii oamenilor să vadă, de este cel ce înţelege sau cel ce caută pe Dumnezeu” (Psalmi 13, 2 şi 52, 3). Poţi să fii cel mai mare păcătos şi totuşi să cauţi pe Dumnezeu, nimic nu te poate opri.

După ce a greşit, încălcând porunca dată lui de Dumnezeu, Adam s-a ascuns „printre pomii Raiului” (Facerea 3, 8). Zaheu, în schimb, s-a urcat în sicomor. Adam a spus lui Dumnezeu: „Am auzit glasul Tău în Rai şi m-am temut, căci sunt gol, şi m-am ascuns” (Facerea 3, 10). Teama, conştiinţa goliciunii şi tendinţa de ascundere l-au alungat pe Adam din Rai. Zaheu a avut îndrăzneală şi nu a stat pitit. S-a arătat în toată păcătoşenia lui (goliciunea sufletească, adică) şi nu numai că nu a fost alungat sau ignorat, ci a auzit de la Hristos: „astăzi în casa ta trebuie să rămân” (Luca 19, 5).

Ce putem înţelege noi din cele de mai sus? Că problema noastră nu este nici păcătoşenia, nici statutul de locuitori în această „vale a plângerii” (Psalmi 83, 7). Problema noastră este că nu-L căutăm pe Dumnezeu. Degeaba ne plângem păcatele şi ne căim, dacă nu ne doare inima că nu suntem cu Dumnezeu. El este cu noi, de aceea spunem şi cântăm: „Cu noi este Dumnezeu” (Isaia 8, 9). Dacă suntem atenţi, putem sesiza că El este clipă de clipă cu noi. Dar noi Îl ţinem la uşa inimii (Apocalipsa 3, 20), nu-L lăsăm să fie prezent în toate ale vieţii noastre. Nu suntem cu El, în sensul că nu avem o relaţie vie, directă, permanentă cu El. Nu tânjim să fim cu Dumnezeu.

„Adame, unde eşti?” (Facerea 3, 9) – a fost primul cuvânt al lui Dumnezeu către om, după ce acesta a ales să-L părăsească. Întrebarea se traduce şi prin: „Unde eşti, Adame, dacă nu eşti cu Mine? Ce fel de existenţă poţi avea? De ce m-ai părăsit pe Mine, Cel ce ţi-am dovedit dragostea Mea, pentru un cuvânt al şarpelui care nu ţi-a făcut nici un bine ca să fie demn de crezare?”. Iar adevăratul răspuns al omului vine târziu, abia prin gura psalmistului. E un răspuns tot sub formă de întrebare, una asumată şi rostită şi de Iisus pe Cruce: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Psalmi 21, 1 şi Matei 27, 46). Noi L-am părăsit pe Dumnezeu şi tot noi Îi reproşăm ruptura. Noi ne-am certat cu Dumnezeu, şi tot El vine şi ne împacă. Dumnezeu conştientizează şi exprimă mai întâi această ruptură ontologică dintre El şi om. Târziu, în istorie, ajunge şi omul la aceeaşi înţelegere, vede întreaga grozăvie a căderii sale, înţelege prăpastia căscată între el şi Dumnezeu. Iar Fiul Omului a trebuit să cunoască în chip deplin consecinţele acestei rupturi ca să refacă, pe Cruce, legătura dintre Dumnezeu şi om, dintre Cer şi pământ.

Păcătuim, ne pocăim, ne spovedim, apoi... iar păcătuim. Spovedania nu e momentul de întoarcere acasă a fiului risipitor, ci doar locul în care noi „răsturnăm căruţa cu păcate”. Pentru ca apoi să ne întoarcem în lume şi să o umplem din nou. De aceea şi auzim de la Dumnezeu: „O, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindcă eşti căldicel – nici rece, nici fierbinte – am să te vărs din gura mea” (Apocalipsa 3, 16). E o „vărsare” pedagogică, mereu ni se mai dă o şansă. Fierbinte este cel ce arde pentru dragostea lui Hristos şi Îl primeşte în inima lui. Rece este cel ce trăieşte departe, la distanţă uriaşă de iubirea Lui. Căldicel este cel ce nici nu se depărtează de Hristos, dar nici nu se apropie cu totul de El. Lui i se pare că „s-a îmbogăţit şi de nimic nu are nevoie” (cf. Apocalipsa 3, 17). E omul care crede că e de ajuns să împlinească poruncile în literă, nu în duh, precum fariseul ce se compara cu vameşul (cf. Luca 18, 9-14). Iar dacă nu reuşeşte să le împlinească, stă să plângă că-i păcătos. Râvneşte după darurile lui Dumnezeu, nu după Dumnezeu Însuşi. Cere lui Dumnezeu „să-i meargă bine” şi scrie asta şi pe pomelnic. Dar la inimă nu-i merge nimic.

Ca să ajungem să credem cu adevărat în Dumnezeu, trebuie să trecem mai întâi prin a crede – sau, mai degrabă, a constata – că nu suntem cu Dumnezeu. Dacă ni se pare că suntem, ne amăgim. E ca şi cum am crede despre noi că suntem sfinţi. Două sunt condiţiile pentru a pune început bun vieţii în Hristos: să credem că Dumnezeu este cu noi şi să ne doară inima că noi nu suntem cu El. Nu încă. Din această părăsire să nu facem însă o tragedie. Nu e aici nici prilej de necontenită văicăreală, nici pretext pentru alte şi alte căderi. E vorba doar de constatarea unei realităţi. E locul în care ne aflăm acum, nimic altceva. Acesta e punctul din care devine posibilă schimbarea, din care începe pocăinţa.