Protosinghel Maxim Morariu

De la vindecare la recunoștință: Iisus și leproșii

Întoarcerea leprosului samarinean vine să spună multe lumii și lui Hristos. Îi umple inima de bucurie. Nu pentru că Dumnezeu avea nevoie de recunoștința unui amărât vindecat! Ci pentru că omul înțelesese cu adevărat ceva din ceea ce a vrut El să transmită. Că bucuria deplină e trăită doar dacă e asociată cu recunoștința.

Domnul care vestește

Apropierea Împărăției aduce cu sine necesitatea unor schimbări. Dacă în preajma unui oaspete lumesc de vază, oamenii-și adaptează veșmintele și ținuta, încercând să-l impresioneze, cât mai mult, cu precădere atunci când au ceva să-i ceară, față-n față cu Domnul e cu atât mai necesar să fim echipați corespunzător. Iar întru întâmpinarea Lui, porfira, mătasea și celelalte elemente fashion cerute de eticheta umană nu sunt necesare.

Ioan Botezătorul și Hristos

Propovăduirea lui avea în centru îndemnul spre pocăință și faptul de a arăta înspre Hristos: „Vine în urma mea Cel ce este mai mare decât mine, Căruia nu sunt vrednic, plecându-mă, să-I dezleg cureaua învățămintelor. Eu v-am botezat pe voi cu apă, El însă vă va boteza cu Duh Sfânt”.

A fi prin alții și prin tine însuți

Hristos este cel care dă justificare și valoare genealogiei de până la Dânsul. Fără Hristos ceva ar fi fost incomplet în istoria lui David, a lui Solomon, a lui Adam, Rut, ori a multor altora. Iisus e împlinirea stirpei lor și a celei umane în general.

Invitații și „cina” cu Stăpânul

În ipostaza invitaților la cină, ne găsim și noi. Relația fiecărui creștin cu Dumnezeu e marcată de redundanța acestor invitații. Și adesea, de refuzurile stângace ce le însoțesc. Și dacă acelor prieteni, Stăpânul le retrage furios invitația, nouă ne-o înnoiește cu regularitate. N-ar merita, oare, măcar o dată, să zicem „da”?

Poruncile și desăvârșirea

Veșnicia nu e rodul eforturilor noastre, ci darul Divinului pentru noi. E important însă, să ne pregătim pentru a o primi. Să învățăm să-L iubim pe Dumnezeu. Căci acesta e criteriul Mântuirii. Iar pentru a face aceasta, trebuie să începem de jos în sus. Să reușim să descoperim chipul Său în creație. În aproapele.

Hristos – Domnul vindecării și al Vieții

Înviați din ghearele morții sufletului, suntem și noi poftiți a adăsta cu inimă iubitoare asupra aproapelui. A-l învia și-al scoate din ghearele durerii și ale neputinței. A-i oferi umărul pe care să plângă și-mbrățișarea caldă, ce topește gheața de pe baierele inimii. Nu-i ușor tare, dar nici greutatea nu-i de nepurtat. Îndrăzniți!

Un dialog al Fiului cu Tatăl

Logica adevăratei rugăciuni vine dinspre laudă înspre mulțumire și păstrează abia la urmă cererile. Nu din rațiuni retorice! Din dragoste. Când iubești pe cineva, simți întâi nevoia să îi spui lucruri frumoase. Să-i mărturisești că te bucuri de prezența sa. Apoi, cunoașterea e cea care duce la veșnicie. Dar ea trebuie să fie realizată prin iubire.

Gânduri despre Cuvioasa

Lacrimile vărsate lângă racla ei binecuvântată sunt lacrimi de fii. De prunci șturlubatici și neascultători care-au venit să se plângă mamei. Că alții le-au luat jucăriile, că le e greu, că luatul vieții-n piept nu-i chiar așa lucru de șagă precum și-ar fi imaginat.... Și câte altele.

Iubirea cea fără de opreliști

Într-o lume în care propovăduirea se face mai mult cu buzele decât cu inima, ce mai înseamnă iubirea vrăjmașilor? Într-un context în care omul însuși se definește mai degrabă ca „o resursă”, decât ca o ființă, mai există încă visători care să nu pună interesul propriu în centrul preocupărilor? Dacă ne uităm chiar și în Biserică, vom vedea că sunt rara avis cei care mai împlinesc această poruncă. Și totuși, există.

Pagini