De unde vine bucuria pe care o simt călugării, în ciuda vieții lor atât de aspre?

 

Deși viața monahală se deosebește în diferite forme și stadii, cu toate acestea nici unele dintre acestea nu sunt caracterizate de individualism sau trândăvie. Ostenelile trupești sunt lucrarea lui necesară și neîncetată, fie pentru agonisirea celor necesare traiului, fie pentru a rezista în lupta duhovnicească împotriva răutății celei de multe feluri, pe de o parte, fie pentru agonisirea virtuților, pe de altă parte. Versetul din Psalmi „Vezi smerenia mea și osteneala mea și iartă-mi toate păcatele mele” este resortul tuturor mișcărilor lui.

Lepădarea de lume și înstrăinarea, ca primi pași, sunt în același timp și o mărturisire practică a celui ce se pocăiește cu sinceritate, pentru că arată faptic depărtarea de viața lui pătimașă anterioară și o impune însuși glasul dumnezeiesc celor pe care îi cheamă la înrolarea în petrecerea virtuoasă cea după Dumnezeu. Ieșiți din mijlocul lor și vă osebiți, zice Domnul, și de ce este necurat să nu vă atingeți și Eu vă voi primi pe voi, și voi fi vouă Tată și veți fi Mie fii și fiice, zice Domnul Atotțiitorul[1]Departe de pricinile păcatului rămânând monahul, încetează să mai adauge și alte păcate și se îngrijește pentru ștergerea celor vechi, către care îl mișcă recunoașterea lor și zdrobirea inimii din pocăință. Iubirea de osteneală cuprinzătoare, ca o contrabalansare a iubirii păcătoase de plăceri, îi dă încă o și mai profundă conștiință și toate faptele lui și gândurile lui sunt legate de reaua pătimire.

O premisă absolut necesară este depărtarea de viața cea împotriva firii, unde aparține întregul om vechi, pe care se sârguiește cu toată strădania să-l tăgăduiască și astfel să urce la o nouă viață pe care ne-o indică Domnul în dumnezeieștile Lui porunci. Iubitor de osteneală, neagonisitor, blând, tăcut, smerit, ascultător, feciorelnic. În special, ultimele două caracterizează însușirile monahale de căpătâi. Credincios povețelor călăuzei lui duhovnicești, se luptă neobosit „să nu-i lipsească nimic” din sfintele virtuți. Fiindcă este convins că numai după agonisirea acestora va putea auzi fericitul glas al Mântuitorului nostru: Bine, slugă bună și credincioasă, peste puține ai fost credincios, peste multe te voi pune, intră întru bucuria Domnului tău[2]Ceea ce este capătul nădăjduit al sfințeniei.

Este rău, prin urmare, să fie calomniat monahul de către necunoscători cum că este leneș și înșelat. Nici un astfel de semn nu se arată în toată petrecerea lui, de la început până la sfârșitul străduințelor lui. Deși viața monahală se deosebește în diferite forme și stadii, cu toate acestea nici unele dintre acestea nu sunt caracterizate de individualism sau trândăvie. Ostenelile trupești sunt lucrarea lui necesară și neîncetată, fie pentru agonisirea celor necesare traiului, fie pentru a rezista în lupta duhovnicească împotriva răutății celei de multe feluri, pe de o parte, fie pentru agonisirea virtuților, pe de altă parte. Versetul din Psalmi Vezi smerenia mea și osteneala mea și iartă-mi toate păcatele mele este resortul tuturor mișcărilor lui.

(Gheron Iosif Vatopedinul, Cuvinte de mângâiere, Editura Marii Mănăstiri Vatoped, Sfântul Munte, 1998, traducere de Laura Enache, în pregătire la Editura Doxologia)

[1] II Cor. 6, 17-18

[2] Mt. 25, 21.

De la același autor

Ultimele din categorie