Viețile noastre personale sunt intim legate de concepțiile noastre despre lume și despre Dumnezeu. Iar rugăciunea noastră, mai cu seamă pe ultimele ei trepte, cere cunoașterea cea mai îndeaproape cu putință a adevăratei naturi a Existenței.

„Iubiților, acum suntem fii ai lui Dumnezeu; și ce vom fi, încă nu s-a arătat. Știm că, dacă El Se va arăta, noi vom fi asemenea Lui, pentru că-L vom vedea pe El așa cum este” (I Ioan 3, 2). Știm de asemenea că prin ea însăși, mintea noastră nu poate trece dincolo de un postulat, nu poate realiza cunoașterea căutată de ea. Dumnezeu trebuie să Se arate pe Sine Însuși omului. Așa cum în viețile fiecăruia dintre noi Dumnezeu ni Se înfățișează puțin câte puțin, tot așa și în istoria omenirii, așa cum este ea zugrăvită în Biblie, Dumnezeu Se descoperă pe Sine Însuși treptat și în felurite moduri.

Prima referire la invocarea Numelui lui Dumnezeu nu este foarte explicită: „Lui Set (…) i s-a născut un fiu și i-a pus numele Enos. De atunci au început oamenii să cheme numele Domnului Dumnezeu” (Facerea 4, 26).

(Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea – experiența vieții veșnice, Editura Deisis, Sibiu, 2001, p. 119)