Dacă nu poți face fapta bună, nu este păcat. Iar dacă poți s-o faci și nu o faci, este păcat. Sunt oameni care nu au copii, sau nu au vrut să aibă, sau nu le-a dat Dumnezeu. Cei care nu i-au dorit, la bătrânețe îi doresc și plâng că nu au copii, dar este prea târziu. Când darul lui Dumnezeu se apropie de inima omului, atunci toate i se par ușoare; iar când se departează harul, atunci toate i se par grele. Atunci suferă, strigă și plânge, cum face și copilul părăsit de mama lui. Uneori mă întreb, oare suferința mea și a fiecărui om nu este cumva o arvună a vieții veșnice? Că suferința ne smerește și ne învață a striga la ajutorul lui Dumnezeu.

Când suntem la o răscruce în viață, să facem două lucruri: să ne rugăm și să întrebăm. Eu mai degrabă mă rătăcesc în orașe decât în pădure! Noi trebuie să ajungem de la gândirea de Dumnezeu, la simțirea lui Dumnezeu. Una este vorbirea de Dumnezeu și alta este simțirea lui Dumnezeu. Una este vorba și alta este fapta. La simțire duhovnicească ajunge numai acela care face voia lui Dumnezeu. Că zice Mântuitorul: „Nu tot cel ce-Mi zice: Doamne, Doamne! va intra întru Împărăția lui Dumnezeu”. Mai mult să faci cu fapta, decat să vorbești cu cuvântul.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Părintele Paisie Duhovnicul, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1993, p. 72)