Spovedania este primul pas al pocăinței

Diferite pasaje din Scriptură se referă la necesitatea spovedaniei, ca mărturie practică a pocăinței. Prin spovedanie, omul își descoperă lipsa de credință, trădarea și negarea îndatoririlor sale, din care a provenit căderea și nimicirea. Își vădește vinovăția și astfel nimicește mijloacele și cauzele zdrobirii sale și încheie (întregește) întoarcerea în sânurile Tatălui, care s-a întrerupt prin păcat și prin călcarea legii.

Spovedania este primul element al pocăinței. În parabola fiului risipitor vedem marea ei însemnătate, când citim: „Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu și-i voi spune: Tată, am greșit la cer și înaintea ta și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău” (Luca 15,18). Prin cuvântul „sculându-mă” arată îndreptarea căderii, întreruperea hotărârii celei vinovate și a săvârșirii greșelii păcătoase. Prin mărturisirea „am greșit (am păcătuit)”, caută mai înainte de toate iertarea. Elementul următor al pocăinței active este smerenia, care respinge iraționalul în care imaginația înșelată se mișcă în chip egoist. „Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău”. Ruperea voluntară a filiației este mărturia necesară a conștiinței greșelii și întoarcerea făptuitoare a persoanei în locul ei firesc. Diferite pasaje din Scriptură se referă la necesitatea spovedaniei, ca mărturie practică a pocăinței. Prin spovedanie, omul își descoperă lipsa de credință, trădarea și negarea îndatoririlor sale, din care a provenit căderea și nimicirea. Își vădește vinovăția și astfel nimicește mijloacele și cauzele zdrobirii sale și încheie (întregește) întoarcerea în sânurile Tatălui, care s-a întrerupt prin păcat și prin călcarea legii. Orice încălcare a legii și neascultare pricinuiește în om o dublă vinovăție. Și în trup, împreună cu simțurile, și în suflet și minte, de unde pornește trădarea. Prin spovedanie omul vindecă ambele forme de vinovăție, de vreme ce cel ce se spovedește descrie cu smerenie lepădarea și trădarea ca fiind ale sale. Nici spovedania nu se face fără pocăință, nici pocăința fără spovedanie. Amândouă sunt mijloace absolute și nedespărțite ale mântuirii.

Principala cauză a rătăcirii omului este judecata greșită a minții. Pocăința înseamnă întoarcerea minții la corecta judecată și folosire a înțelesurilor, astfel încât să dispară iraționalul. Lucrarea aceasta a echilibrării omului e rod al iubirii de oameni a lui Dumnezeu și a devenit cel mai mare dar al Său făcut firii noastre, de vreme ce am căzut din prima noastră stare, cea după chipul lui Dumnezeu. Nu trebuie să neglijăm pocăința, de vreme ce, potrivit cuvântului Scripturii: „Cine este curat de întinăciune, chiar dacă viața lui pe pământ ar fi de o singură zi?” (Iov 14, 4-5). Cine poate să descrie întinderea iubirii de oameni și a atotbunătății lui Dumnezeu față de om, din moment ce îl primește dacă se întoarce cu pocăință, oricât de mare ar fi trădarea și fărădelegea lui. Cine va descrie nenorocirea și întunecarea omului înșelat, atunci când calcă în picioare și respinge acest dar, care îl recheamă pe apostat și pe trădător în sânurile iubirii părintești și îl eliberează de veșnica și groaznica osândă? Cu adevărat, dacă iubirea de oameni a lui Dumnezeu nu ne-ar fi îngăduit pocăința, nu ne-ar putea oferi nimic, nici chiar însăși iconomia Mântuitorului nostru, de vreme ce transformabilitatea și pervertirea din viața noastră păcătoasă și atotvinovată o pot nimici. Niciun descendent din rădăcina adamică să nu neglijeze să pună în lucrare în viața sa marele dar al pocăinței, ca să nu plângă zadarnic în veșnicia viitoare. Plânsul și lacrimile sunt uneltele principale și aducătoare de câștig ale pocăinței autentice, iar cei ce se pocăiesc în chip drept să nu se despartă de ele.

(Gheron Iosif VatopedinulDialoguri la Athos, Editura Doxologia, Colecția Călăuze duhovnicești, Iași, 2012, pp. 79-81)

De la același autor

Ultimele din categorie