Dacă şi Iacob Sihastrul a căzut, noi ce şanse mai avem?

Dacă un Iacob Sihastrul a putut să comită viol şi crimă, cine suntem noi să ne mirăm de păcatele pe care le săvârşim? Teribila cădere a acestui sfânt nu reprezintă însă pentru noi o posibilă scuză de invocat la Judecata de Apoi, ci un îndemn la a avea nădejde că nu există păcate pe care Dumnezeu să nu le poată ierta. Că mai importante decât orice sunt „duhul umilit, inima înfrântă şi smerită”.

V-aţi gândit vreodată cum de au căzut în păcate grele oameni care L-au cunoscut pe Dumnezeu şi chiar au stat de vorbă cu El? Cum de l-a ucis Cain pe fratele său, Abel, imediat după ce Dumnezeu îl avertizase că „păcatul bate la uşă” (v. Facerea 4, 1-15)? Cum de a făcut adulter şi crimă un proroc de talia lui David? Cum se poate ca, după vreo trei ani petrecuţi cu El, Iuda să-L vândă, iar Petru să se lepede de Hristos? În fond, cum de au ales Adam şi Eva să asculte de vocea şerpească a diavolului, întorcând spatele Dumnezeului Care-i crease şi Care zidise pentru ei grădina Edenului? Sunt greu de înţeles pentru noi astfel de căderi. Odată ce „L-ai prins pe Dumnezeu de-un picior” – ce plastică imagine a izvodit românul! – de ce I-ai mai da drumul? Dacă ai dobândit sfinţenia şi darul facerii de minuni, mai poţi cădea în păcate strigătoare la cer?

În gândirea obişnuită, sfinţenia e considerată un fel de super-putere, un „nivel” de la care le poţi birui cu uşurinţă pe toate. Când citeşti despre chinurile mucenicilor sau despre minunile din sinaxare, te poţi simţi copleşit. Ce şanse ai să ajungi la o măsură atât de înaltă? Încât te întorci, resemnat, la luptele tale de zi cu zi, la meschinăriile în care te complaci. Aghiografia „păcătuieşte”, adesea prin faptul că prezintă cu precădere darurile cu care este încununat omul nevoitor şi luptător, trecându-se sub tăcere căderile, poticnelile acestuia pe Cale sau fiind prezentate expeditiv, în câteva fraze. Însemnări precum cele din jurnalul intim al Sfântului Ioan de Kronstadt reprezintă o excepţie. Şi cât de familiar sună ele omului obişnuit! Unii le consideră smintitoare, iar publicarea lor – o mare eroare. Şi, totuşi, doar aşa putem înţelege că lucrarea harului sfinţitor nu înseamnă o „decuplare” a omului de la ispite.

Dumnezeu nu spală pe creier şi nici nu ne leagă de El cu lanţuri. Libertatea noastră de alegere rămâne intactă, oricât de înduhovniciţi am ajunge. Drept dovadă şi viaţa Sfântului Cuvios Iacob Sihastrul, trecut în calendarul ortodox pe 28 ianuarie. Este una dintre cele mai cutremurătoare pagini de sinaxar. În preambul suntem avertizaţi că, „povestind viaţa oamenilor celor desăvârşiţi", trebuie „să spunem nu numai faptele cele bune ale lor, ci şi ispitele ce li s-au făcut de la vrăjmaşul cel întru tot rău prin care, oarecând împiedicându-se, au căzut un timp şi iarăşi s-au sculat". Acum vreo paisprezece secole, în Fenicia, Iacob se afla în pustie. Se retrăsese de vreo 15 ani într-o peşteră şi ajunsese cunoscut pentru minunile săvârşite. Câţiva samarineni păgâni plătesc o femeie desfrânată să-l ispitească spre păcat. El preferă să-şi ţină mâna stângă în foc decât să dea curs aprinderii trupeşti ca urmare a faptului că, folosind untdelemn sfinţit, ungea cu mâna dreaptă pieptul acestei femei ce pretindea că este bolnavă şi ceruse găzduire peste noapte. Spăimântându-se, acea femeie s-a pocăit şi, călugărindu-se, a primit cununa sfinţeniei.

Iacob Sihastrul s-a retras apoi tot mai departe, alţi 30 de ani petrecându-i în pustie. La un moment dat a scos un demon dintr-o fecioară, fiică a unui om bogat. Întrucât tânăra avea trupul foarte slăbit (de 20 de zile nu mai gustase nici hrană, nici apă), iar părinţii ei se temeau să nu se întoarcă la ea diavolul, a fost lăsată în grija pustnicească a lui Iacob pentru trei zile. Ce a urmat întrece orice închipuire. „Cu toate că era la adânci bătrâneţi, însă, biruindu-se de diavol, a căzut şi a siluit-o pe fecioară, răpindu-i fecioria ei, cum şi pe a sa, şi astfel şi-a prihănit şi trupul şi sufletul”. Nu doar că a violat-o ci, temându-se să nu fie aflată fapta sa, a ucis-o şi a aruncat-o într-un pârâu. „Un astfel de rod are mândria; căci dacă monahul acela nu s-ar fi socotit a fi sfânt şi mare, n-ar fi căzut aşa de cumplit şi nici nu i-ar fi batjocorit bătrâneţile lui vrăjmaşul, care era batjocorit şi călcat de el, altă dată, pe când era tânăr”.

Iacob pleacă prin pustie cu gândul de a se întoarce în lume, fiind cu totul cuprins de „deznădejdea lui Cain şi a lui Iuda”. Este întărit de un alt pustnic ce-i aduce aminte de pocăinţa prorocului David şi de cea a lui Petru, „bătrânul între apostoli”. Găsind „un mormânt vechi, făcut în chip de peşteră”, se pocăieşte acolo vreme de zece ani, mereu cu ochii în pământ, cu multă zdrobire de inimă. Nu doar că primeşte iertare de la Dumnezeu, ci i se dă înapoi darul facerii de minuni. Când în zona în care se nevoia vine o secetă cumplită, episcopului locului i se descoperă că doar dacă se roagă Iacob – nu altcineva! – vor fi dezlegate baierele cerului. După multe insistenţe, mai mult silit de episcop şi de însoţitorii săi, Iacob acceptă să se roage. Şi „îndată s-a vărsat ploaie mare pe pământ şi arşiţa a încetat”. Dumnezeu a mai făcut apoi prin el mari minuni, vindecând bolnavi şi izgonind pe demoni. A murit la 75 de ani, la scurt timp după ce a primit această încredinţare – că i s-au iertate cumplitele păcate.

Aşadar, un om cu viaţă sfântă – un pustnic! – poate să cadă atât de mult încât să comită şi viol, şi crimă. Dar, printr-o pocăinţă totală, primeşte şi iertare, şi darul facerii de minuni. Mândria (sub formele ei rafinate) poate doborî pe oricine. Smerenia celui ce-şi vede neîncetat păcatul poate deschide Cerul. Faptul că ai dobândit virtuţi înalte sau darul de a face minuni, de a izgoni pe demoni, nu înseamnă nimic. Eşti chiar mai vulnerabil decât un om obişnuit. Pe de altă parte, dacă un Iacob Sihastrul a putut să comită viol şi crimă, cine suntem noi să ne mirăm de păcatele pe care le săvârşim? Teribila cădere a acestui sfânt nu reprezintă însă pentru noi o posibilă scuză de invocat la Judecata de Apoi, ci un îndemn la a avea nădejde că nu există păcate pe care Dumnezeu să nu le poată ierta. Că mai importante decât orice sunt „duhul umilit, inima înfrântă şi smerită”.

De la același autor

Ultimele din categorie