A doua duminică din Triod se numeşte „a fiului risipitor”. La Sfânta Liturghie auzim citindu-se una dintre cele mai emoționante pericope evanghelice din tot anul liturgic. Din ea aflăm istoria unui progenituri răsfățate care, cerându-și partea de avere de la preabunul său tată, și-a cheltuit-o departe de iubirea și grija paternă. Rămânând sărac, rușinat de cele săvârșite, are totuşi puterea să privească în adâncul sufletului, să-și recunoască micimea și, cuprins de un profund regret, cutează să se întoarcă acasă, cerându-i iertare tatălui. În mod surprinzător pentru unii – îndeosebi pentru feciorul cel mare, neieşit vreodată de sub ascultare – acesta îl primește neașteptat de bine: îl îmbrățișează, îl iartă, reaşezându-l în drepturile de fiu, pierdute prin răzvrătire și viață desfrânată. Exegeții și predicatorii de seamă stăruie în scrierile lor pe multiplele aspecte ale parabolei Fiului risipitor, îndemnându-ne să ne regăsim în comportamentul feciorului cheltuitor atunci când păcătuim, risipindu-ne averea – virtuțile – primită de la tatăl din pilda evanghelică, care-L închipuie pe Cerescul Părinte. Se cuvine să imităm cu toții cât mai îndeaproape posibil întoarcerea feciorului înstrăinat, în sensul că spovedania, înfățișarea înaintea Domnului să n-o facem oricum, ci respectând pașii bezmeticului fiu din evanghelie.

Privind întâi în interiorul ființei sale, şi-a conştientizat starea decăzută apoi, constatând cu amărăciune efectele dezastruoase ale plecării în țara îndepărtată, și-a propus întoarcerea cu smerenie acasă. „Zis și făcut”, cum ar spune unul din personajele celebre ale lui Creangă. Însă, apropiindu-se, își observă tatăl că-i iese înainte, alergând către el. Și nu numai atât! Imensa dragoste a Bunului Părinte față de fiul cel rătăcitor îl determină să nu aștepte ca tânărul să-și ceară iertare ci, cu o nepământeană afecțiune și înțelegere, să-i cadă pe grumaz, sărutându-l. Numai după emoționatul gest, fiul și-a început mărturisirea păcatelor: „Tată, am greșit la cer și înainte Ta…”. Odată reprimit, reinstaurat în demnitatea de „fiu”, prin spovedania sinceră, a urmat părtășia la cina cea îndestulătoare prin împărtășirea cu dumnezeiasca şi nepreţuita cuminecătură, simbolizată în evanghelie prin ospățul oferit de Tatăl.

De ce este atât de importantă parabola „fiului risipitor”? Întrucât ne dezvăluie bunătatea lui Dumnezeu arătată fiului rătăcit, dar și nouă, tuturor, de ne vom asemăna cu el, nu în degradare spirituală, ci în pocăință sinceră. Citind ori ascultând pilda parcă prindem curaj, înțelegând că, oricât de departe ne-am găsi de voia și cuvântul Domnului, putem trage nădejde că ne va milui, reprimindu-ne în comuniunea cu El. Cu alte cuvinte, pericopa aceasta ne înfățișează paradigma propriei existențe: ori de câte ori păcătuim, ne depărtăm de casa Tatălui, de Dumnezeu, iar atunci când ne spovedim, imităm fericita întoarcere a celui sărăcit de averi, care, prin smerenie și pocăință sinceră, a reintrat în bucuria Părintelui Ceresc.

Ce bine ar fi ca, atunci când mergem la spovedit, să ne amintim de tulburătoarea pildă a fiului risipitor, neuitând că tatăl din evanghelie este Însuși Dumnezeu, fiul mic suntem fiecare dintre noi, iar averea cerută de neastâmpăratul odor reprezintă preafrumoasa zestre a virtuților dăruite nouă la botez. Plecarea tânărului în țara îndepărtată închipuie libertatea risipitoare a noastră: aidoma personajului parabolei, nesocotind bogăția primită, ne-o irosim în petrecerea însingurată, depărtată de casa Tatălui Ceresc, Sfânta Biserică.

Dacă stăm bine să cugetăm, aproape involuntar solidarizăm cu fiul mezin revenit acasă, dorindu-ne aceeași primire din partea Preamilostivului Părinte, dezavuând atitudinea dușmănoasă a fratelui celui mare: deși aparent virtuos, ascultător, prin invidie și neiertare s-a făcut mai risipitor decât cel plecat în lumea largă. Cade-se, vasăzică, să ne asemănăm odraslei celei mici. Deși păcătoși, să nu uităm că prin pocăință sinceră, Domnul ne primește în brațele Sale iubitoare. Nu este imposibil! Trebuie doar să urmăm pașii eroului evangheliei, îndreptându-ne către duhovnic. Câți dintre noi, dorind a-și mărturisi păcatele, străbătând drumul către Biserică, se vor fi gândit la Pilda fiului risipitor, la povestea lui zbuciumată, la căința și confesiunea lui? Dacă nu am reușit până acum, cu proxima ocazie să încercăm acest exercițiu aducător de negrăită bucurie. Ca și fiul nesocotit, prin păcat ajungem să flămânzim. Nu ne referim numai la o înfometare materială, ci îndeosebi la aceea duhovnicească, deoarece lipsa lui Dumnezeu ne sărăcește inima, ne goleşte viaţa de sens. Totul în jur pare absurd, devenim străini într-o țară străină. La fel cu personajul biblic întors, să parcurgem şi noi multiplele momente ale pocăinței, realizând o spovedanie profundă, sinceră: examinarea conștiinței, urmată de hotărârea de îndreptare, care începe cu recunoașterea stării păcătoase, alergarea grabnică la duhovnic și mărturisirea păcatelor cu smerenie. Dumnezeu, cu nesfârșită răbdare, cu bunăvoință, ne va aștepta, ne va îmbrățișa, ne va asculta strigătul, primindu-ne lacrima căinței, iar apoi, cu aceeași dragoste, ne va șterge păcatele săvârșite, întărindu-ne în virtute. Când preotul ne așază epitrahilul pe cap, deja simțim îmbrățișarea îndelung răbdătorului Tată căci acest gest liturgic tocmai asta și închipuie. După mărturisirea păcatelor ne va face poftire să ne hrănim din cereștile merinde, așa cum a procedat cu junele zvăpăiat și anonim din Evanghelie. Dacă ne-am întreba de ce protagonistul nu are nume, un posibil răspuns ar fi că în el ne regăsim cu toții. În rătăcirea lui ne revedem propriile scăderi, iar în întoarcerea sa o întrezărim pe-a noastră, nădăjduind în iertare, deși, poate, ne găsim încă departe de voia și Casa Tatălui Ceresc.

Încredințați că, de vom urma aceeași cale înapoi către casă, la capătul drumului ne va aștepta Preamilostivul Părinte, care ne va cuprinde în iubitoarele Sale brațe cu dor neostoit. Nu ne rămâne decât să ne dorim a ne veni în fire ca înstrăinatul din Evanghelie. Să evaluăm cu sinceritate starea în care ne aflăm, căci nu poate fi vorba de îndreptare, dacă nu ne recunoaștem micimea, scăderile. Iar dacă vreunul dintre noi nu reușește să conștientizeze cât de importantă este revenirea la Tatăl, să-L roage, zicându-I: „Doamne, ajută-mă să mă întorc și eu!”.