Judecând cu rațiunea noastră, am putea crede că acești doi sfinți poartă acest acronim de cel Mare pentru cine știe ce fapte mărețe sau opere înfăptuite. La prima vedere sau, altfel spus pentru omul contemporan, viața acestor doi mari sfinți nu reprezintă ceva deosebit. Și de ce spun acest lucru? Pentru că astăzi, societatea te îmbie să te dezvolți în mijlocul lumii, să fii cât mai deschis prin rețelele de socializare, să fii cât mai conectat la tot ceea ce se întâmplă, să trăiești cât mai implicat posibil bucurându-te de un ritm accelerat al vieții. Ori cei doi sfinți, mari prin viața lor, sunt la mare distanță de acest mod de viețuire propus de societatea progresistă de astăzi. Ba chiar și unii dintre creștinii practicanți s-ar putea întreba cu sinceritate, de ce acești doi cuvioși pot reprezenta niște repere morale și duhovnicești mai ales pentru mireni? Păi să-i luăm pe rând. 

Sfântul Antonie cel Mare este considerat întemeietorul vieții monahale de obște. Citim în viața lui scrisă de către arhiepiscopul Atanasie al Alexandriei, că Sfântul și-a donat săracilor întreaga sa avere moștenită de la părinții săi. Judecând în termeni actuali, obsevăm la Sfântul Antonie inițiativă filantropică și dărnicie nemărginită menită să ajute pe cei aflați în situații de excluziune socială. Apoi, Sfântul s-a retras în asceză și rugăciune la marginea satului său, ulterior mergând în pustie. În momentul când a fost solicitat să vină în capitală, pentru a-i întări pe creștinii de acolo care sufereau de pe urma persecuțiilor lui Maximian, Sfântul Antonie a răspuns afirmativ. Vedem aici că raportarea Sfântului la societatea contemporană nu era una egoistă, autosuficientă, sau chiar autistă la convulsiile sociale existente atunci. El a părăsit liniștea propriei chilii, mergând și făcând misiune în gălăgiosul și cosmopolitul oraș Alexandria. Chiar dacă pentru o scurtă bucată de timp, însă, ca orice tratament luat la nevoie și pentru un timp determinat, acea perioadă a reprezentat o perfuzie duhovnicească pentru corpul comunității de creștini alexandrini. Am putea fi tentați să vedem aici o abandonare a rugăciunii din partea Cuviosului Antonie sau o scuză pentru noi de a înlocui meditație rugăciunii cu acțiunea creștină. Un citat celebru disputat de mai mulți autori, spune că „Mâinile care ajută sunt mai sfinte decât gurile care se roagă”, iar acest citat este adeseori folosit de cei care anulează rolul rugăciunii în viața creștinului. Însă, Sfinții Părinți prin viața lor au dat dictonul „Ora et labora” adică „Roagă-te și muncește” și asta a făcut Sfântul atunci când a mers în Alexandria. A muncit pentru comunitatea creștină de acolo, un fel de voluntariat adică, și s-a rugat mai mult ca în pustie ca să suplinească liniștea care-i lipsea atât de mult.            

Celălalt Sfânt cu titulatura de Mare, Eftimie, a fost dăruit de Dumnezeu în amurgul vieții părinților săi. Citim în viața sfântului că mama sa, Dionisia, s-a rugat îndelung pentru a fi binecuvântată cu un copil. Astăzi, a avea copii considerăm că este un drept al nostru. Nu! Este un dar și nu un drept, iar faptul că știința medicală a făcut mari progrse în acest sens este tot un dar de la Dumnezeu care suferă alături de noi în încercările vieții. Copilul venit prin tratament este un dar iar dacă suplinim medicamentația cu rugăciunea, copilul are toate șansele să devină MARE. Sfântul Eftimie își făcea timp, ca două zile pe săăptămână să le dedice ucenicilor și fiilor duhovnicești. Dacă de luni până vineri el stătea retras în pustie, sâmbăta și duminica Eftimie cel Mare le petrecea spovedind, predicând și sfătuind, chiar și pe beduini. El a înțeles că Hristos pe Crucea a îmbrățișat întreaga umanitate, indiferent de rasă, religie, neam și ne așteaptă pe toți la umbra Crucii Sale. În tumultul vieții noastre, oare cât timp oferim celor dragi din viața noastră spre folosul lor și nu al nostru? Și mă refer la timp dedicat efectiv aproapelui nostru, fără a avea prejudecăți sau a aștepta ceva în schimb.

Atât Sfântul Eftimie ca și Sfântul Antonie, pentru faptul că au trăit retrași în pustie, au avut de înfruntat mari ispite de la diavol. Pentru noi, cei care trăim în agitația lumii, ispitele și încercările vin ambalate frumos, cosmetizate atrăgător, astfel încât cu greu să mai putem face distincția între bine și rău. La cei doi mari sfinți, ispitele veneau direct prin autorul lor, diavolul în persoană. Însă, atât Sfântul Antonie cât și Sfântul Eftimie, nu poartă acest titlu de cel Mare pentru multele încercări pe care le-au avut sau pentru minunile săvârșite în viața lor. Ei sunt MARI pentru că numărul de ucenici care i-au urmat a fost unul foarte mare, atât în timpul vieții cât și după. Ei sunt considerați întemeietorii monahismului egiptean, respectiv palestinian. Să nu uităm că Sfântul Eftimie a fost îndrumătorul Sfântului Sava cel Sfințit. De asemenea, ei sunt mari pentru că dragostea lor pentru Hristos a fost atât de mare încât a rodit în râuri de ucenici, monahi și monahii. Autoritatea lor de a îndruma nu venea din studii înalte, academice, seci ci izvora dintr-o inimă rănită de multe ispite și încercări mari dar imbibată de harul Duhului Sfânt.

De fapt, la academia duhovnicească a pustiei studiaseră și cei doi cuvioși, iar examenele le dăduseră cu diavolul însuși, în fața Bunului Mântuitor. Poate chipul lor redat în iconografie ni se pare unul auster, dur. Ei sunt pictați așa deoarece viața lor a fost una a ascezei și a durității față de diavol și ale lui înșelări. Însă reversul acestei durități a fost dragostea din inima lor, dragoste în care au încăput mii și mii de ucenici. Ei au creeat adevărate rețele de socializare, pe care le numim astăzi mânăstiri, în care conectarea era la Dumnezeu prin rugăciune, iar socializarea se făcea cu Mântuitorul Hristos în Euharistie. Ritmul rugăciunii lor era unul accelerat, poate chiar continuu, ca un wi-fi duhovnicesc, întrerupt doar atunci cineva cerea ajutorul. Ajutor care era oferit cu toată dragostea, ori de câte ori era nevoie.   

În încheierea acestor rânduri, redau un îndemn pe care Marele Eftimie îl spunea în testamentul său „Iubiții mei frați, eu însumi pornesc la drum pe calea părinților mei; voi înșivă, dacă mă iubiți, trebuie să țineți aceste porunci. În orice faceți, năzuiți spre dragostea adevărată, cauza și scopul fiecărei fapte bune și «legătura desăvârșirii» (Coloseni 3, 14). După cum nu este lăsat să mănânci pâine fără sare, așa este imposibil să dobândești o virtute fără iubire.” (R.M. Price, Viața monahilor din Palestina, Cistercian Publications, Kalamazoo, Michigan, 1991). (Pr. Sabin Foca)