Evangheliile consemnează multe momente în care oamenii Îi adresează diverse cereri Mântuitorului, dar puţine situaţii în care Domnul Însuşi cere de la oameni ceva. Trei dintre ele jalonează anii de lucrare publică ai lui Iisus, constituind repere esenţiale pentru mântuirea fiecăruia dintre noi.

Primul moment este cel în care Iisus intră în apele Iordanului şi cere să fie botezat. Ştim că Ioan Botezătorul a fost nedumerit de această solicitare şi dădea să-L oprească, spunându-I: „Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine?” (Matei 3, 14). Dar Mântuitorul a insistat: „Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea” (Matei 3, 15). Ce a cerut Hristos la Botez? Mântuitorul a cerut de la noi – şi, prin Ioan Botezătorul, a primit – toate păcatele, neputinţele, rănile noastre. Acesta este un moment de asumare. Hristos îşi asumă în Iordan tot păcatul firii omeneşti, pentru a-l pironi apoi pe Cruce. Aici sunt zorii libertăţii noastre.

O altă solicitare a Domnului apare chiar înainte de Răstignire, la Cina cea de Taină. Învăţătorul spală picioarele ucenicilor, dar când ajunge la Petru, acesta refuză: „Doamne, oare Tu să-mi speli mie picioarele?” (Ioan 13, 6). Mântuitorul insistă şi îl convinge, explicându-i sensul cererii sale: „Dacă nu te voi spăla, nu ai parte de Mine” (Ioan 13, 8). Iată momentul în care Domnul Hristos ne cere să-L acceptăm să ne slujească, să Se coboare până la cele mai de jos ale noastre, până la picioarele noastre (adică la contactul nostru cu cele pământeşti). Este începutul părtăşiei cu Dumnezeu. Dacă nu-L lăsăm pe Hristos să coboare la nivelul nostru, până la punctul cel mai de jos al existenţei noastre, nu avem cum să ne întâlnim deplin cu El. Nu noi trebuie să ne aburcăm la El, ci pe El trebuie să-L lăsăm să se coboare până la noi. Aşa începe însoţirea omului cu Dumnezeu.

Cronologic, între cele două momente găsim în Evanghelie pe cel în care Iisus cere de la femeia samarineancă apă ca să bea şi, plecând de la această surprinzătoare solicitare, poartă apoi cu ea un dialog relatat pe larg în capitolul 4 al Evangheliei după Ioan. Această cerere este simbolul poruncilor evanghelice, cuprinde tot ceea ce ne cere nouă Dumnezeu să lucrăm. Dumnezeu ne-a dat fântâna – adică a creat lumea, ne-a dat găleată – adică viaţă, iar partea noastră de lucrare este să-I dăm Lui ceea ce poate cuprinde vasul fiinţei noastre, afundându-se în creaţie. Precum samarineanca, adesea suntem nedumeriţi în faţa solicitărilor divine, luate ca atare, neţinând cont de faptul că poruncile Domnului nu sunt un scop în sine. În timpul postului, spre exemplu, înfrânarea, abţinerea de la anumite alimente sau activităţi, însingurarea etc. – toate sunt mijloace prin care Îi facem mai mult loc lui Dumnezeu în viaţa noastră. De aceea Îi şi spune Mântuitorul femeii din Samaria: „Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El şi ţi-ar fi dat apă vie” (Ioan 4, 10). Înţelegem de aici că Dumnezeu cere de la noi să împlinim poruncile pentru ca, străduindu-ne să le împlinim, să putem conştientiza că noi suntem chemaţi, de fapt, să cerem de la El cele de folos pentru noi. Acesta este unul dintre numeroasele moduri paradoxale în care interacţionează Dumnezeu cu noi: El ne cere ceva, dar asta este doar o provocare, pentru ca noi să ajungem a-I cere Lui totul. Să observăm că, pe parcursul dialogului cu samarineanca, Iisus nu primeşte nici o picătură de apă de la aceasta. Încă o dovadă că solicitarea Lui nu este decât un pretext, un mod de a o aduce pe această femeie aprigă în punctul de a-L cunoaşte pe El ca Mesia, ca Dăruitorul prin excelenţă.

Auzind poruncile evanghelice şi noi reacţionăm, adesea, precum samarineanca: „Cum, Doamne, Tu, Creatorul a toţi şi a toate, Te cobori până la nivelul meu şi intri în dialog cu mine? Dar tu nu mă vezi cine şi cum sunt? Nu vezi cât de diferiţi suntem noi doi? Cine sunt eu, ca să am vreun amestec cu Tine? Cum vii Tu, Care ai totul, să ceri ceva de la mine, cel ce nu am nimic?”. Iar când alegem să-L ascultăm şi ne străduim să împlinim poruncile (cererile) lui Dumnezeu, ce învăţăm (şi încă foarte repede)? Că nu putem nimic fără ajutorul Lui. Alegem să postim? Dar noi nu ne putem înfrâna nici o clipă fără ajutorul harului. Vream să ne rugăm? Dar „noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie, Însuşi Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Romani 8, 26). Aceasta este dumnezeiasca strategie: ne cere pentru a ne aduce, treptat, în punctul în care să recunoaştem că pe toate le avem de la El, primite în dar. Şi să căpătăm, astfel, încredere că tot în dar vrea să ne ofere alte şi alte bunătăţi, din care şi gustăm pe măsură ce împlinim poruncile Sale, căci a împlini voia lui Dumnezeu este adevărata mâncare pentru noi (Cf. Ioan 4, 34).

De fapt, Dumnezeu nu cere propriu-zis ceva de la noi – ce I-ar putea lipsi Lui? –, ci El doar (Se) oferă. Numai cel ce nu e în duhul Evangheliei poate avea impresia că El are tot soiul de pretenţii de la noi, că ne cere lucruri fără logică şi cu anevoie de împlinit (sau chiar smintitoare, cum ar fi: „Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi pe femeie şi pe copii şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu” – Luca 14, 26). Dumnezeu este iubire desăvârşită şi El nu face decât să (Se) ofere continuu, chiar dacă nouă ni se pare că ne tot cere câte ceva. Cerinţa Lui minimală ar fi aceea ca noi „să ştim darul lui Dumnezeu” şi să ne deschidem către El, adresându-I cereri. Vorba ţăranului român: „Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă şi-n traistă”. Partea noastră de lucrare la asta se şi poate reduce, la a deschide traista sau uşa la care El bate (Cf. Apocalipsa 3, 20). Ori cum spune Sfântul Pavel – la a „lărgi inimile noastre” (Cf. II Corinteni 6, 13).

Pornind de la ceea ne învaţă Evanghelia, şi edificarea noastră duhovnicească se poate descrie prin prisma a trei momente principale. Primul este cel de asumare: ne asumăm păcatele proprii, dar nu pentru a rămâne împovăraţi cu ele, ci pentru a le da lui Hristos Cel Răstignit pentru noi. Apoi, urmând Mântuitorului în toate, vom putea să purtăm şi noi sarcinile altora (Cf. Galateni 6, 2). Sunt pline sinaxarele şi patericele de sfinţi care-şi asumau păcatul aproapelui şi-l acopereau, nici nu-l pârau, nici nu-l vădeau.

Al doilea moment este cel de lucrare. El se regăseşte în străduinţa noastră de a împlini poruncile lui Dumnezeu, dând apa (viaţa) noastră lui Dumnezeu, pentru ca El să ne dea „apa cea vie” (viaţă veşnică). În felul acesta ajutăm şi pe alţii, întrucât „râuri de apă vie vor curge din pântecele noastre” (Cf. Ioan 4, 14 şi 7, 38).

Al treilea moment, cel pe care-l trăim mai ales în taina pocăinţei (ce include şi spovedania) şi a împărtăşirii cu Sfintele Taine, în care Domnul ne slujeşte aplecat (pogorât) până la cele mai de jos ale noastre, este şi momentul în care primim putere de a sluji, la rându-ne, pe alţii: „Deci dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat vouă picioarele, şi voi sunteţi datori ca să spălaţi picioarele unii altora” (Ioan 13, 14).

Asumare, lucrare, slujire: acesta este motorul în trei timpi al vieţii duhovniceşti. Nu e deloc greu să-l punem în mişcare – „Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară” (Matei 11, 30). Întotdeauna Domnul ne slujeşte şi împlineşte El mai întâi ceea ce va cere de la noi; iar dacă ne cere ceva este doar pentru ca să ne înveţe să cerem (şi să primim!) noi de la Dânsul. Cum poţi să nu iubeşti un astfel de Dumnezeu?