Învăţa, zicând: 

– Dumnezeu ne-a zidit pe noi ca să ne bucurăm de Dânsul. Iar care nu va socoti că este făcut pentru Dumnezeu, îşi pierde fericirea sa şi se păgubeşte pe sine, ca cel ce-şi închide ochii săi să nu vadă lumina şi se împiedică şi pierde calea şi îşi câştigă lui pierzare.

Zicea, iarăşi, păstorul cel bun: 

– Nu te bucura de nimic întru acest veac al plângerii şi trecător, de vreme ce toate sunt întru dânsul nestătătoare şi făţarnice, toate sunt întru dânsul mincinoase şi schimbătoare. Ci, de voieşti a te mângâia, numai întru Domnul te mângâie; de voieşti a te bucura, numai întru Domnul te bucură; că bucuria trupească degrabă piere, iar bucuria Domnului rămâne în veci.

Apoi adăuga şi aceasta: 

– Bucură-te întru Domnul şi dă Lui mulţumită, că toate pentru tine le-a aşezat drepte şi milostive şi neîncetat poartă grijă pentru sufletul tău. Te foloseşte, te apără, te acoperă şi întăreşte sufletul tău, dându-ţi tărie, sănătate şi viaţă; te înţelepţeşte şi te luminează spre tot lucrul bun. Toate le lucrează pentru tine drepte şi milostive.

După zece ani de duhovnicească păstorie a Bisericii Moldovei, marele ierarh, fiind silit de domnul ţării să aprobe mărirea dărilor pentru popor şi nevoind, s-a retras din scaun, zicând: 

– Iată că m-am lepădat şi de mitropolie şi de cinste şi de toate ale acestei lumi, numai focul jurământului să nu-l iau în cap şi în suflet, şi socotiţi că suntem musafiri ai acestei lumi şi în cealaltă lume avem a trăi şi a răspunde de toate faptele noastre.

Retrăgându-se la Mănăstirea Putna, a mai trăit încă 18 ani în smerenie şi în aleasă nevoinţă. În acest timp a făcut multe danii şi înnoiri la mănăstire, a dezvoltat mult şcoala duhovnicească şi a crescut numeroşi ucenici. Apoi, călugărindu-şi părinţii, cu câteva zile înainte de obştescul sfârşit, a îmbrăcat marea schimă, cu numele de Eftimie, şi astfel şi-a dat sufletul cu pace în braţele Mântuitorului Hristos.

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 281-282)