Ieroschimonahul Nectarie, de la Mănăstirea Almaş din Neamț (1835-1912)

Părintele Nectarie a fost un mare duhovnic isihast. Era de loc de pe Valea Trotuşului. După armată s-a făcut călugăr la Mănăstirea Bogdana (Târgu Ocna). Dar, fiind foarte râvnitor pentru neprihănita linişte, s-a retras în Munţii Caşinului şi acolo s-a făcut sihastru renumit. Mai mult de 20 de ani s-a liniştit schimonahul Nectarie în pădurile seculare din Munţii Caşinului, unde se nevoiau şi alţi călugări iubitori de Hristos. Acolo a gustat Cuviosul Nectarie din dulceaţa liniştii şi a deprins lucrarea cea de taină a rugăciunii lui Iisus.

În anul 1882, stareţa Mănăstirii Almaş (Neamţ), schimonahia Suzana Ştefănescu, rămânând fără preot, i-a cerut episcopului de Roman, Melchisedec – fratele ei –, să-i dea un duhovnic bun. Atunci episcopul a chemat la sine pe părintele Nectarie din Muntele Caşin, l-a hirotonit preot şi l-a trimis duhovnic la Mănăstirea Almaş.

Timp de 30 de ani, acest smerit isihast a fost singur slujitor, sfetnic şi părinte duhovnicesc al Mănăstirii Almaş, care număra până la 40 de călugăriţe. Iar nevoinţa duhovnicului Nectarie era aceasta: 

Zilnic săvârşea Sfânta Liturghie şi toată rânduiala cu mare evlavie. Restul timpului îl petrecea singur, în cugetări dumnezeieşti şi în lucrarea rugăciunii lui Iisus. În chilie nu primea niciodată pe nimeni. Spovedania soborului o făcea săptămânal în biserică. Nimeni nu-l vedea vreodată râzând sau vorbind cuvinte de prisos. Că vorbea foarte puţin şi cu multă înţelepciune. Mâncare primea o singură dată pe zi, iar de avea ceva de prisos, împărţea la săraci şi la maicile bătrâne. Noaptea o petrecea în rugăciune şi în citirea Sfintelor Scripturi. Spre ziuă adormea două-trei ore, apoi venea la biserică.

Pentru sfinţenia vieţii lui, părintele Nectarie era foarte iubit şi căutat de credincioşi. Pe unii îi spovedea, pe alţii îi sfătuia, celor bolnavi le citea şi, după mărturia ucenicilor lui, mulţi se vindecau de suferinţele lor.

În anul 1910, ieroschimonahul Nectarie s-a îmbolnăvit de picioare. Zi şi noapte se ruga în chilie, că nu mai putea merge la biserică. Iar în ultima noapte a vieţii lui a zăbovit multe ore în genunchi, vorbind cu cineva nevăzut. Dimineaţa, maicile l-au întrebat:

– Cu cine ai vorbit astă noapte, părinte Nectarie, că toată noaptea vorbeai singur?

– În noaptea aceasta am văzut, pe un câmp întins, o mulţime de oameni goi, pe care i-am spovedit în viaţă, dar care nu şi-au făcut canonul, ci au murit sub canon. Toţi mă rugau să-i dezleg de canon, ca să se învrednicească de cunună. Cu dânşii am vorbit toată noaptea aceasta!

După un ceas, Cuviosul Nectarie Ieroschimonahul şi-a dat duhul în mâinile Domnului şi a fost înmormântat alături de biserică. Era în vara anului 1912.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 493 - 494)