Părintele Cleopa a fost un părinte iluminat de Duhul Sfânt, care s-a adăpat la Izvorul din care curge „apa vieţii” şi a devenit, pentru mulţi, el însuşi „izvorul de apă săltătoare spre viaţa cea veşnică” (cf. Ioan 4, 14).

Mersul terestru al „marelui avvă” a fost asemănător cu al multor călugări sfinţi intraţi demult în sinaxarul Bisericii noastre. Nu ştim dacă părintele Cleopa avea conştiinţa sfinţeniei vieţii sale (sfântul nu conştientizează dimensiunea propriei sfinţenii) dar, pentru că declara despre sine cu atâta naturaleţe şi smerenie că este „un putrigai legat cu sârmă”, putem să ne dăm seama că era plin de Duh Sfânt, om filocalic şi smerit. Lucrarea lui duhovnicească tainică doar Dumnezeu o ştia.

Îmi amintesc cu bucurie de anii petrecuţi în preajma acestui om minunat, trimis de Dumnezeu într-un timp anume, pentru a răspunde nevoilor acestui binecuvântat popor „consumator de sacru”.

Aveam 15 ani când, la hramul Mănăstirii Sihăstria din 8 septembrie 1969, intram ca frate în obştea acestei mănăstiri. Părintele Cleopa tocmai se întorsese din pustie, unde a trăit câţiva ani buni, retras, pentru a se împărtăşi din experienţa isihastă, dar şi pentru a se ascunde de „eghemonii” regimului comunist totalitar, care-l urmăreau. În ziua aceea, părintele cuvânta pelerinilor adunaţi la hram. După înţelegerea mea de atunci, mi se părea că un sfânt vorbea despre tainele lui Dumnezeu şi despre drumul pe care trebuie să-l urmeze creştinul spre Împărăţia Cerurilor. Cuvintele lui erau pline de sens şi dătătoare de speranţă. Cum să nu te ataşezi sufleteşte de un asemenea om? Acea întâlnire cu părintele Cleopa a constituit premisa vieţii mele călugăreşti. Mulţumesc lui Dumnezeu pururea că, din primele zile în obştea Mănăstirii Sihăstria, am avut şansa să aleg, dintre părinţii îmbunătăţiţi de atunci, pe cei care să-mi ghideze primii paşi şovăielnici în viaţa călugărească.

Venisem decis să rămân în obştea Mănăstirii Sihăstria despre care, la acea vreme, nu ştiam prea multe. După ce au trecut sărbătorile, am fost prezentat părintelui stareţ, protosinghelul Caliopie Apetrei. Întâlnirea a fost scurtă, dar densă. Îmi răsună şi acum, ca un ecou, primele reguli pe care trebuia să le împlinesc, ca orice începător: „Frate Ilie, pentru ascultare în gospodărie te adresezi economului, părintelui Victorin; când ai nevoie de cele necesare traiului, chelarului, părintelui Ambrozie; pentru învăţături şi sfaturi duhovniceşti, părintelui Cleopa; pentru rânduiala bisericii, eclesiarhului mare, părintelui Macarie; pentru cele cărturăreşti, părintelui Petronie, iar ca duhovnic să iei pe părintele Paisie”.

Aşa am făcut şi l-am ales pe părintele Paisie Olaru ca duhovnic, pe părintele Petronie Tănase ca profesor şi pe părintele Cleopa ca povăţuitor şi dascăl spiritual. Am intrat astfel în ceata celor câtorva tineri care, feriţi de ochii iscoditori ai celor care aplicau cu străşnicie Decretul 410 – de tristă amintire pentru călugări –, urmau şcoala duhovnicească a părintelui Cleopa.

„Nu trebuie să intrăm în post trişti, cu feţele posomorâte…!”

Cine a avut imensa şansă să fie fiul spiritual al marelui Paisie Olaru şi pregătit la şcoala duhovnicească a părintelui Cleopa Ilie nu poate uita niciodată experienţa trăită, ce nu poate fi înlocuită prin nimic altceva. Viaţa pământească se scurge repede, asemenea unui fir care iese din caierul timpului şi se deapănă pe ghemul veşniciei şi, uneori, uitarea acoperă cu valul său anumite fapte şi evenimente pe care le-am trăit cândva. Mie, însă, mi-au rămas în suflet chipurile iconice ale acestor mari învăţători şi îndrumători, ce au exercitat asupra mea acea paternitate spirituală care m-a marcat pentru toată viaţa. De aceea spun adesea că, la baza iniţierii mele în viaţa monahală stau învăţătura primită la şcoala duhovnicească a părintelui Cleopa şi povăţuirile sfinte ale părintelui Paisie.

Îmi amintesc cu plăcere de predicile duminicale ale părintelui Cleopa, de sfaturile duhovniceşti ţinute în fiecare vineri dimineaţa, după ce se citeau în biserică molitvele de spovedanie. De asemenea, îmi amintesc de glumele duhovniceşti ce ni le spunea în trapeză, la cina de duminică seara, înainte de începerea Postului Mare căci, spunea el, „nu trebuie să intrăm în post trişti, cu feţele posomorâte…!”.

În anul 1970 a venit un ordin „de sus”, prin care se impunea părintelui să nu ţină predici mai lungi de un sfert de oră. Cu umorul său binecunoscut, părintele Cleopa a replicat: „Păi, eu într-un sfert de oră abia fac introducerea predicii, când să mai spun şi conţinutul ei…?”. Dar, ca să nu supere pe „cei de sus”, vorbea în biserică mai puţin, însă continua la trapeză sau de pe cerdacul chiliei sale; uneori în mijlocul naturii.

Un bun cunoscător al cerului văzut şi nevăzut

Îmi aduc aminte cu nostalgie şi de acele ieşiri prin poienile şi locurile izolate ale munţilor din jur. Uneori, vara, duminica, după Sfânta Liturghie, plecam împreună cu părintele prin codrii seculari care înconjurau ca o cetate bazinul Sihăstriei, pe care el îi cunoştea ca pe propria-i fiinţă. Hălăduiam prin locuri frecventate doar de fiarele sălbatice. Acolo ne învăţa despre legătura omului cu „zidirea lui Dumnezeu” şi ne povestea îndelung despre „descoperirea lui Dumnezeu din făpturi şi din firea lucrurilor”. Ne întorceam uneori noaptea târziu, când începea Utrenia de la miezul nopţii. În serile înstelate primeam o adevărată lecţie de astronomie. Era un bun cunoscător al cerului văzut şi nevăzut.

Totdeauna simţeam cum se crea o stare de har în preajma acestui om deosebit. De la părintele Cleopa am înţeles că valoarea în faţa lui Dumnezeu nu se măsoară după funcţia pe care o avem în ordinea umană, ci după intensitatea dragostei şi sfinţenia vieţii.

(noiembrie 2013)