Aceasta e probabil cea mai grea poruncă din toată Evanghelia: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri!”. Completată imediat de: „faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi; binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, rugaţi-vă pentru cei ce vă fac necazuri” (Luca 6, 27-28). Pare greu de împlinit acest cuvânt din două motive: pentru că nu înțelegem de ce ni se adresează nouă acest îndemn și pentru că nu știm ce înseamnă „a iubi”.

Suntem tentați să vedem în orice poruncă dumnezeiască măsura (prea) înaltă, dificultatea punerii în practică, osteneala. Mai mult. Când e vorba să ne iubim vrăjmașii, mai apare și un soi de revoltă, de împotrivire. Pare ceva cu totul împotriva firii să avem o asemenea dragoste.

Să luăm alte două îndemnuri ale Domnului: „Fiți milostivi precum și Tatăl vostru este milostiv” (Luca 6, 36) și „Fiți, dar, voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este” (Matei 5, 48). Ce măsură înaltă aceasta: „precum Tatăl”! Cine o poate atinge? Oare Domnul nu știe cu cine are de-a face, nu ne cunoaște neputințele? Căci naiv nu poate fi în ceea ce ne privește. Drept dovadă, remarca Evanghelistului Ioan care, după ce menționează că „mulți au crezut în numele Lui” văzând minunile pe care le face, adaugă imediat: „Iar Iisus Însuşi nu Se încredea în ei, pentru că îi cunoştea pe toţi. Şi pentru că nu avea nevoie să-I mărturisească cineva despre om, căci El Însuşi cunoştea ce era în om” (Ioan 24-25).

Nu ne mai rămâne decât o explicație: înseamnă că noi nu credem că putem ajunge la măsura la care Dumnezeu chiar crede că suntem chemați! El are încredere în noi, noi nu. Și ce perspectivă se deschide în acest punct: să vedem cum Dumnezeu Însuși ne spune că avem potențialul de a fi dumnezei (după har sau în lucrare)! El ne investește cu încredere, ne dă o poruncă știind că starea noastră firească e cu totul alta decât păcatul și starea pătimașă. Mai rămâne să credem și noi asta.

Al doilea motiv pentru care ne e greu să împlinim porunca de a ne iubi vrăjmașii este acela că nu înțelegem ce este dragostea. Mântuitorul nu ne cere ca atunci când vedem pe cineva care ne vrăjmășește să simțim o anumită emoție, cam cum simte acei „fluturi în stomac” adolescentul îndrăgostit. Nici nu se așteaptă ca noi să ne umplem de bucurie atunci când ne aducem aminte cât de mult rău ne-a făcut cineva. Cum poți cere unor părinți, de exemplu, să simtă dragoste pentru criminalul care le-a violat și ucis copilul?

A iubi pe vrăjmași înseamnă a alege să nu răspundem răului cu rău, să nu ne răzbunăm ci, dimpotrivă, să încercăm să facem bine celuilalt, în pofida a ceea simțim. Poate că atunci când ne vedem vrăjmașul ne crește tensiunea și ne aprindem de mânie. Dar nu acesta trebuie să ne fie reperul. Este o lucrare aici prin care silim firea noastră egoistă și răzbunătoare să se supună lui Dumnezeu. „Leacul e amar, dar bolnavul îl înghite știind că altfel nu se face bine. Nu ai dragoste pentru bine ‒ atunci sileşte-te să faci binele fără dragoste. Aceasta ţi se va socoti ca un merit mai mare decât al aceluia care face bine din dragoste pentru bine. Sileşte-o numai de câteva ori ‒ mai târziu va veni şi dragostea” (Gogol, „Suflete moarte”, Editura pentru literatura universală, București, 1963, p. 320). Iar dragostea ce va veni astfel în inima noastră nu are legătură cu sentimente și emoții. Este un mod de viețuire, o răstignire prin care ne învie sufletul chinuit. Doar așa ne putem asemăna cu Hristos Cel pe nedrept judecat și spânzurat pe Cruce, dar care nu a răspuns la răul ce I s-a făcut cu rău, ci cu iertare.

Sfântul Apostol Pavel, subliniind în lucrarea iubirii pentru vrăjmași importanța unor gesturi dintre cele mai mărunte, reia o învățătură din Pildele lui Solomon (25, 21-22): „Deci, dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă îi este sete, dă-i să bea, căci, făcând acestea, vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui” (Romani 12, 20). Acești „cărbuni de foc” sunt ca niște semințe ale iubirii. Sufletul unui om are atâta lumină câtă dragoste cultivă. Scăzând dragostea și crescând ura, flacăra se împuținează până când ajunge ca un cărbune stins. Ca într-o sobă, e nevoie de un cărbune aprins adus din afară pentru a reaprinde focul. Arătând dragoste celor ce ne urăsc, reușim nu doar să ne eliberăm de sub povara urii și a răutății, ci și pe celălalt îl putem ajuta să reaprindă dorul de a face binele.

În fine, să nu uităm că cel mai mare dușman al nostru suntem noi înșine. Nimeni nu ne poate face mai mult rău. De aceea Sfântul Maxim Mărturisitorul tâlcuiește cuvintele amintite mai sus, astfel: „Duşmanul sufletului este trupul nostru, care ne războieşte mereu prin răscoala patimilor din el. Când deci cugetul trupesc apăsat de conştiinţă flămânzeşte, adică se doreşte după mântuire sau însetează după cunoştinţa dumnezeiască, trebuie să-l hrănim prin înfrânare şi osteneli şi să-l adăpăm prin meditarea la cuvintele dumnezeieşti. Aşa se îngrămădesc peste capul lui, adică peste minte, cărbuni aprinşi, sau gânduri dumnezeieşti şi duhovniceşti” (Filocalia, vol. II, EIBMBOR, București, p. 272). Oricât de mulți vrăjmași am avea, aliat de nădejde ne este Dumnezeu. Și oricât de greu ne-ar fi în relația cu cei ce ne urăsc, adevărata biruință este în raport cu propriile noastre patimi și stări. Adică totul depinde doar de noi și de Dumnezeu care e mereu gata să ne ajute. Nu e aceasta o veste cu adevărat bună?