Astăzi prăznuim Întâmpinarea Domnului de către Dreptul Simeon la templu, la 40 de zile de la naşterea dumnezeiescului Prunc. Cât de important este acest moment în istoria mântuirii omului, putem realiza dacă luăm aminte la cuvintele acestui bătrân cuvios, care a rostit, de îndată ce a primit pe Copil în braţe: „Acum slobozeşte pe robul Tău, după cuvântul Tău, în pace, că ochii mei văzură mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor. Lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel” (Luca 2, 29-32). Aceste cuvinte nu sunt doar imn de slavă şi de mulţumire aduse de un bătrân împovărat de ani (conform tradiţiei, a trăit 360 de ani până să vadă împlinindu-se prorocia lui Isaia: „Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel” – v. Isaia 7, 14). Ci sunt şi un oftat de uşurare al întregii omeniri, care aştepta pe Izbăvitorul încă de pe vremea în care Adam şi Eva se tânguiau la porţile Raiului din care fuseseră alungaţi. Venirea lui Mesia înseamnă, între altele, şi adăugarea de sens vieţii noastre. Este, de fapt, Viaţa pe care o aşteptăm şi noi, cei de azi. Aşa cum Dreptul Simeon a rostit acele cuvinte privind la Prunc, inspirat de această vedere a Stăpânului care şade smerit în braţele slugii Sale, tot aşa şi noi, doar privind insistent către Domnul, conştientizându-I prezenţa, putem gusta din ceea ce înseamnă a fi „slobod” – adică liber faţă de tot şi toate, nemaifiind rob al lumii, dar cuprinzând lumea ca un împărat.

Cam în aceeași perioadă în care prăznuim Întâmpinarea Domnului, în calendarele bisericești se face trimitere la Evanghelia care ne relatează cum un om plin de păcate, un trădător, un om de... nimic, „căuta să vadă cine este Iisus” (cf. Luca 19, 1-10). Este vorba de Zaheu şi de a lui sfântă curiozitate. Aceasta este dorinţa cea bună şi de folos – să vedem pe Dumnezeu, pe Creatorul şi Proniatorul nostru. Şi, implicit, pe toate să le cuprindem prin prisma acestei înalte vederi, adică să le privim cu şi întru Dumnezeu. Modul acesta de a privi îl entuziasmează pe Psalmist, atunci când exclamă: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Psalmi 18, 1). Alternativa ar fi să ne îndreptăm privirile către creaturi, dar fără Dumnezeu, privindu-le ca atare (sau în sine). Cale de mijloc nu există. Iar în ceea de a doua ipostază, când Îl scoatem pe Dumnezeu din ecuaţia privitului nostru, suntem luptaţi de o greu sesizabilă ispită, aceea de a vedea... nimic! Unul dintre filosofii germani obsedaţi, am putea spune, de o astfel de temă, fiind adesea asociat cu nihilismul, Friedrich Nietzsche, menţionează în lucrarea Dincolo de bine şi de rău că „de priveşti îndelung abisul, află că şi abisul îţi scrutează străfundul sufletului”. Adică tu te poţi uita în hău, dar îţi asumi un risc, acela ca şi hăul să se „uite” în tine. Şi te expui unui risc foarte mare în momentul în care faci acest lucru, pentru că asta presupune ca tu să te laşi impregnat de acest abis, de acest neant.

Când am avut ocazia de a le vorbi mai tinerilor mei colegi – unii tineri preoţi, alţii care urmau să devină preoţi –, despre ce am putut eu învăţa în puţina mea experienţă de duhovnic, am început chiar cu acest lucru. Anume cu faptul că un duhovnic, când lucrează cu omul care s-a rupt de Dumnezeu, se confruntă, de fapt, cu teribila ispită a acestuia de a tinde către nefiinţă, către nimic. Patimile, păcatele omului, tot ceea ce-l desparte pe acesta de Dumnezeu, nu sunt decât moduri prin care noi ne manifestăm în chip vizibil alegerea de a ne îndrepta către nefiinţă, în loc de a ne îndrepta către Dumnezeu – Fiinţa desăvârşită. Dacă cineva este prins de patima alcoolului, spre exemplu, acela este un om nemulţumit cu ceea ce este, care caută un „refugiu” într-o iluzie, în altceva decât propria-i existenţă – cu bunele şi cu relele ei. Şi se poate lesne sesiza într-un alcoolic tendinţa de a se distruge, de a se anihila. Fiecare dintre noi, în momentul în care fugim de durerile din această viaţă, căutând refugiu în tot felul de plăceri de moment, de fapt refuzăm să trăim, să ne asumăm viaţa. Am vrea să fim altfel sau să fie altfel, dar acel altfel nu este decât alternativa existenţei noastre – adică nimicul, nefiinţa.

Suprema revoltă a omului

Zbaterea aceasta a omului între Dumnezeu şi ispita de a nu exista constituie tema unui film pe care-l recomand oricărui îndrumător de suflete; e vorba de „Sunset limited” (regizat de Tommy Lee Jones, care şi joacă rolul personajului alb – profesorul, în celălalt rol din film, al personajului de culoare – fostul puşcăriaş, fiind Samuel L. Jackson). Filmul narează teribilul dialog dintre personajul de culoare, care-L propovăduieşte pe Hristos, şi celălalt personaj, care vrea să se sinucidă. Orice argumente i-ar fi adus, oricât ar fi încercat să-l convingă – şi multă vreme a fost biruitor –, acest propovăduitor al lui Hristos nu a mai putut să spună nimic în faţa dorinţei acelui profesor de a dispărea în neant, de a nu mai avea pe nimeni, de a nu mai fi în comuniune cu nimeni, de a dispărea cu totul. Finalul filmului e unul deschis, care lasă loc multor interpretări... Cu astfel de lucruri ne confruntăm şi noi toţi, în ultimă instanţă (nu doar duhovnicii), pentru că de câte ori ne îndreptăm privirea către un lucru sau o persoană sau o idee, de care ne lipim fără Dumnezeu, de fapt ne îndreptăm privirea către nimic. Căci nimic nu are existenţă în sine şi nu va dăinui în veşnicie, în afara lui Dumnezeu. Tendinţa aceasta a noastră de a ne îndrepta doar către ceea ce este creat ascunde în spatele ei dorinţa (mai rar conştientizată) de a ne îndrepta către nimic, către nefiinţă, de a ne rupe de Dumnezeu. Este suprema revoltă a omului – aceea de a nu dori să existe!

Pe de altă parte, în momentul în care ne îndreptăm către Dumnezeu privirea, când căutăm să vedem Cine este Hristos, în momentul acela noi ne scuturăm de ispita de a nu mai exista. Ceea ce Dumnezeu a adus din nefiinţă la fiinţă nu mai parcurge drumul invers: de la fiinţă nu se mai poate întoarce cineva la nefiinţă! De aceea este cu totul greşit să spui, când moare cineva, că „a trecut în nefiinţă”. Nu a trecut în nefiinţă, ci a trecut în veşnicie, s-a dus la Domnul, vrând-nevrând. Întâlnirea cu Dumnezeu nu poate fi evitată, poate fi doar amânată cât suntem pe acest pământ. Ne putem ascunde de El, Îi putem evita privirea, şi acum, şi după moarte. Dar nu-I putem ignora prezenţa. Degeaba ne spunem că avem credinţă, dacă nu ne străduim a privi către Dumnezeu, dacă nu ne aburcăm precum Zaheu în sicomor, căutând „să vedem”. „Şi demonii cred şi se cutremură” (Iacov 2, 19), dar refuză a fi în comuniune cu Dumnezeu. Aţi observat poate că, atunci când nu suportăm o persoană (pe care am vorbit-o de rău sau care ne e antipatică etc.), nu o putem privi în ochi, decât, eventual, pentru puţină vreme. Nu rezistăm acelui dialog al ochilor. Ni se frânge privirea, se prăbuşeşte către pământ. Dacă cineva ne e drag, dimpotrivă, o sorbim din priviri, nu ne mai saturăm a o privi... Sau când suntem absenţi din viaţa noastră, avem tendinţa de a privi în gol, către nimic anume. Felul în care privim – fizic sau duhovniceşte – ne trădează starea în care ne aflăm, ne indică fără putinţă de tăgadă dacă suntem orientaţi spre Dumnezeu sau spre nimic. Şi dacă ni se pare că nu avem nimic, că mâinile noastre nu duc nimic, să privim către ele: vom vedea că avem un Prunc în braţele noastre strânse a părintească grijă şi că dorul nostru îşi află, astfel, deplina alinare. Şi vom fi liberi.