Dacă isihastul este într-adevăr un solitar trăitor în pustie, singurătatea nu este un loc geografic, ci o stare sufletească. Adevărata pustie este în adâncul inimii.

Sfântul Vasile cel Mare a descris foarte bine această „revenire în sine”: „Când mintea nu se risipește în lucrurile din afară și nu se împrăștie în lume prin simțuri, se întoarce în sine și se înalță cu gândul la Dumnezeu”.

La rândul său, Sfântul Isaac Sirul cere: „Fii în pace în inima ta, și cerul și pământul vor fi în pace cu tine. Străduiește-te să intri în vistieria dinăuntrul tău și vei vedea comoara cea cerească; căci una sunt și aceeași și, intrând în una, le contempli pe amândouă. Scara Împărăției lui Dumnezeu este în tine, ascunsă în sufletul tău. Adâncește-te în tine însuți, departe de păcat, și vei găsi scara pe care vei putea să te înalți”.

Acest rapid parcurs al diferitelor sensuri ale isihiei ne-a arătat limpede nivelurile diferite ale înțelesului, din afară spre înăuntru, care traversează termenul. O apoftegmă [aforism, cugetare] celebră a Părinților pustiei deosebește trei niveluri: „Avva Arsenie, fiind încă în palatele împărătești, s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: Doamne îndreptează-mă, ca să știu cum mă voi mântui. Și i-a venit lui glas zicându-i: Arsenie, fugi de oameni și te vei mântui. Acesta, după ce s-a dus la viața călugărească, iarăși s-a rugat zicând același cuvânt. Și a auzit glas zicând: Arsenie, fugi, taci, liniștește-te, că acestea sunt rădăcinile nepăcătuirii!”.

(Episcopul Kallistos Ware, Împărăția lăuntrică, Editura Christiana, București, 1996, pp. 81-82)