E unul dintre acele momente în care nu-mi mai vine să spun sau să scriu ceva. Doar rugăciunea mai ajută. Mă aflu la capătul unei săptămâni în care am făcut conferințe de presă, am dat declarații și interviuri, am avut intervenții prin telefon la posturi de radio sau de televiziune. Au fost zile în care, de dimineață până seara eram interpelat aproape în fiecare oră. În plus, au fost zilnic zeci și sute de mesaje venite de peste tot. Firesc, am obosit. Nu mai vreau să comentez nimic din ceea ce a fost, să fac acea „evaluare”, așa cum procedam în fiecare an după sărbătoarea Sfintei Cuvioase Parascheva. Lecturez câteva dintre textele mele mai vechi, scrise cu diferite alte prilejuri, și extrag de acolo pasaje ce mi-au atras atenția. Le reiau aici, cu gândul că poate vor fi de folos cuiva. Poate că vor atinge măcar una dintre inimile împietrite, rănite sau tulburate în ultima vreme.

***

Când Îl voi crede mai mult pe Dumnezeu decât pe mine însumi, când voi crede mai mult cuvintelor Lui decât stărilor mele sufleteşti sau gândurilor mele, atunci se va milostivi Domnul şi-mi va face darul acesta minunat al discernământului duhovnicesc.

***

Această întrebare ‒ „ştii cine sunt eu?” ‒ e simptomatică pentru boala de care se lasă cuprins adesea omul contemporan. Un soi de mândrie prostească, împănată cu laudă de sine şi combinată cu o agresivitate izvorând din duh de stăpânire ‒ iată cocktailul pe care suntem tentaţi să-l servim. Chiar şi la oameni care sunt cunoscuți pentru fapte sau învăţături duhovniceşti mai găseşti uneori doze din acest cocktail, diluate în discursuri care ţintesc să impună întregii Biserici un punct de vedere subiectiv. Când suntem stăpâniţi de duhul lui „tu ştii cine sunt eu?” sau „ai să vezi cu cine ai de-a face!”, să încercăm să privim adânc şi insistent în noi înşine. Pentru că nu am mai făcut-o demult. Pentru că, de fapt, nici noi nu (ne) ştim cine suntem. Şi trăim pe de rost, programaţi de păcatele şi neputinţele noastre care s-au înscris în creier şi în inimă precum un soft virusat.

Sfânta Parascheva n-a rostit o astfel de întrebare când s-a întors în Epivata. Ea ştia cine este, pentru că se întâlnise cu Hristos Domnul, de Care nu se mai despărţea. Nu avea nevoie de o altfel de recunoaştere, nu era în căutarea unei identităţi în faţa căreia să i se plece cineva. Şi poate tocmai de aceea azi toată lumea o ştie. Chiar şi cel care nu se cunoaşte, încă, pe sine.

***

Când Dumnezeu nu-ți mai vorbește, nu înseamnă că S-a depărtat de tine, ci că ascultă foarte atent ce ai de spus!

***

Creştinismul este plasat astăzi între ispita unei iubiri edulcorate, exorcizate de orice idee de pedeapsă ‒ de ideea, adică, a existenţei unor consecinţe ale faptelor noastre (a se vedea noua pedagogie a lui „să nu spui NU niciodată copilului”), respectiv între justificarea oricărei plăceri, a oricărei patimi în numele iubirii „fără frontiere”. A iubi creştineşte a devenit, astăzi, o raritate şi, adesea, chiar ceva periculos şi de neînţeles pentru mulţi. Paradoxul este că uneori ajungem, creştini fiind, să fim urâţi în numele... iubirii creştine! Nimic nou sub soare: „Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte” (Ioan 35, 19).

***

A căuta iertarea lui Dumnezeu fără a căuta ca tu însuţi să ierţi pe celălalt este ca şi cum ai vrea să te urci în autobuzul care trece prin faţa casei, dar fără ca să te dezlegi de gardul vecinului, de care te-ai legat furios.

***

Omul care se obişnuieşte să trăiască în afara propriei sale vieţi ajunge să-şi transforme existenţa într-un adevărat coşmar ‒ acesta e starea de iad, „întunericul cel mai din afară” în care va fi aruncat (Cf. Matei 6, 23 şcl.). Pentru că ne iubeşte şi vrea să ne venim în fire, să fim prezenţi în propria noastră viaţă, în ultimă instanţă Dumnezeu îngăduie suferinţa omului. În suferinţă, omul este foarte, foarte viu, devine extrem de atent la el însuşi. Cu cât durerea îi este mai mare, cu atât omul este mai greu de distras de cele din jur sau de propriile sale gânduri: e cu totul preocupat de chinul pe care-l încearcă, se conştientizează pe sine până la ultima fibră a ființei sale. De aceea suferinţa este o şansă, nu un blestem, este locul unde ne putem (re)întâlni ‒ dacă alegem asta ‒ cu noi înşine şi cu Dumnezeu.

***

A căuta să adaptezi Adevărul creştin la o societate cu scopul de a edifica o versiune mai bună a unei împărăţii lumeşti este o gravă eroare. Adevărata Împărăţie se edifică în adâncul fiecărei persoane şi se extinde, numai şi numai printr-o legătură de iubire jertfelnică, înspre cel de lângă noi. Domnul a intrat triumfal în Ierusalim doar pentru a primi, apoi, să urce, împovărat de Cruce, pe Golgota. Ţintuit pe lemnul Crucii, Hristos era cu adevărat Împărat, mai presus de toţi împăraţii pământului. Noi pe unde ne aflăm? Am intrat în Ierusalim (adică ne manifestăm public credinţa)? Urcăm pe Golgota (adică ne-am asumat, în mod autentic, statutul de creştin)? Sau încă mai rătăcim prin pustiul acestei lumi?