Momente în care ispitele vin una după alta. Nu reușești să te dezmeticești bine după o lovitură, că vine o alta. În care ești atacat chiar și prin oameni apropiați. În care îți sunt atribuite viclean sau nu tot soiul de afirmații pe care nu le-ai făcut, decizii pe care nu le-ai luat. În care îți sunt răstălmăcite cuvintele sau distorsionate bunele intenții. Sau când se iscă tot felul de situații în fața cărora ești neputincios. Pentru că nu depind de tine, pentru că nu sunt generate de tine, dar te afectează pe tine. 

Momente în care vezi cum ceea ce ai construit cu multă trudă se poate prăbuși într-o singură zi. Când oameni pe care i-ai susținut și ajutat îți întorc spatele sau chiar îți devin dușmani. Când necazurile se adună de peste tot și ajutorul pare că nu mai vine de nicăieri.

Cu siguranță că ați trăit măcar o dată, măcar parțial, astfel de situații. De ce se întâmplă ele, care e rostul lor?

Omenește, nu poți găsi explicații. Te revolți, deznădăjduiești, te prăbușești. Când știi că ai greșit, mai poți răbda o lovitură, mai ales de la cel căruia i-ai greșit. Dar când nu te știi cu nimic pe conștiință? Ba dimpotrivă, știi că ai făcut, pe cât ți-a stat în putere, binele, că ai ajutat, că ai pus suflet. Mult suflet. Atunci chiar că e imposibil să poți accepta loviturile. Te aperi sau te amărăști, te îndreptățești și te plângi sau te închizi în tine. Oricum, în pace nu poți să fii, nimic nu te poate consola.

Și, totuși, nimic nu este la întâmplare. Toate sunt în mâna lui Dumnezeu: „Au nu se vând două vrăbii pe un ban? Şi nici una din ele nu va cădea pe pământ fără ştirea Tatălui vostru. La voi însă şi perii capului, toţi sunt număraţi” (Matei 10, 29-30). Dumnezeu, Cel ce-mi știe fiecare fir de păr așa cum eu însumi nu mi-l știu, cum să nu cunoască toate când mi se întâmplă? Iar dacă le știe, de ce le îngăduie? Mai ales când sunt lucruri suferite pe nedrept.

O primă explicație pe care o primim în Biserică este aceea că suferim pentru păcatele noastre. Și că ne este de folos o astfel de suferință, ca să schimbăm cele ce nu sunt în rânduială în viața noastră. Dacă mă doare atât de mult ce-mi face mie un anume om, înseamnă că acolo e o legătură bolnăvicioasă, că sunt dependent de aprecierea, dragostea, recunoștința unuia ca acesta. Și mi-e de folos să-mi fie tăiată această legătură pătimașă. Am nevoie să mă scutur de iluzii și de așteptări deșarte. 

Binele pe care-l fac așteptând recunoștință sau măcar o atitudine binevoitoare de la celălalt denotă iarăși o poziționare greșită. Când faci ceva cu dragoste, nu ai așteptări. Dragostea nu e comerț. Nu dai ca să primești. Adevărata dragoste „toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă” (I Corinteni 13, 7). Așadar, necazurile pătimite sunt un mare ajutor spre a învăța adevărata dragoste. Sau măcar spre nu ne mai face iluzii că suntem oameni iubitori, că facem binele. Acel „bine care e și bine făcut”.

Dar când suferim cu adevărat pe nedrept tot felul de situații, de acuzații, de vorbe? Eventual, chiar umilință publică?

Și aici sunt două posibile explicații. Se poate să suferim pentru ceva nedrept, pentru lucruri pe care nu le-am greșit, pentru că Dumnezeu alege să nu ne certe pentru cele pe care cu adevărat le-am greșit. Încât, dacă ni se pare că e nedrept ce pătimim, să ne cercetăm conștiința și să găsim cele pentru care, pe bună dreptate, am fi putut primi certare (publică), dar pe care Dumnezeu le acoperă, ne lasă să ne pocăim de ele în taină. Știe că nu putem duce rușinea.

Iar a doua explicație este că, inclusiv în cazul în care nu avem nimic pe conștiință (deși, cine e chiar așa de curat?), Dumnezeu îngăduie oricum ispita, spre a agonisi din harul Său în toată plenitudinea. Pentru că nici o inimă nu poate fi mai receptivă la a primi harul în chip desăvârșit decât inima celui ce suferă întru totul pe nedrept. Acela duce la maximum asemănarea cu Hristos Cel judecat și răstignit pe nedrept, Cel întru toate nevinovat.

După două mii de ani de creștinism, pare că încă nu putem primi și trăi un cuvânt inspirat al lui Solomon, rostit cu aproape 1000 de ani înainte de Hristos: „Fiul meu, nu dispreţui certarea Domnului şi nu simţi scârbă pentru mustrările Lui, căci Domnul ceartă pe cel pe care-l iubeşte şi ca un părinte pedepseşte pe feciorul care îi este drag” (Pilde 3, 11-12). Câți dintre noi credem acest cuvânt pe care-l reia și Sfântul Apostol Pavel în Epistola sa către evrei (v. Evrei 12, 5-6)?

Când ești lovit, înseamnă că ești iubit. Poți să suferi pentru lovitura (reală!), să te cufunzi în durere ca-ntr-un iad fără de fund. Sau poți alege să vezi dragostea lui Dumnezeu la capăt, dincolo de sau tocmai în această durere. Până la urmă, tot despre alegeri e vorba. Nimeni nu e victimă, asta e sigur. Cel mult, poate fi propriul călău. Sau, dimpotrivă, poate să aleagă acea cruce rânduită lui. Iar pe cruce te urci din dragoste, nu ura oamenilor te suie acolo.