Sfinţii reprezintă poate argumentul cel mai „tare” al existenţei lui Dumnezeu. Fără ei, ce-ar putea fi creştinismul dacă nu un simplu cod moral, o filosofie stearpă, un moft? „Dacă morţii nu înviază, să bem şi să mâncăm, căci mâine vom muri!” (I Corinteni 15, 32) – le spunea Sfântul Apostol Pavel celor ce puneau la îndoială Viaţa de Apoi, Împărăţia cea veşnică. Tot aşa putem şi noi spune: „Dacă sfinţenia nu ne este accesibilă, atunci să trăim fiecare după cum ne taie capul, căci nimic nu ne foloseşte”.

Odinioară, sfinţii erau imbold spre o lucrare mai intensă, spre împlinirea cu mai mult sârg a poruncilor Domnului, reprezentând şi garanţia că plata este uriaşă şi „gătită” tuturor. Astăzi este îngrijorător cum, inclusiv prin multă romanţare şi idealizare, sfinţii sunt folosiţi mai degrabă drept argument că vieţuirea creştină este inaccesibilă sau, mai precis, accesibilă doar unor aleşi. Exclusiv pentru aceştia. Când într-un sfânt vedem un soi de superman, spiderman, batman, x-men etc., tendinţa este ca, preschimbând sinaxarul în cinema, să ne afundăm comozi în fotoliul resemnării, participând la viaţa Bisericii precum spectatorul la acţiunea derulată pe ecran. Cu emoţie, cu ceva agitaţie, uneori, dar fără o implicare reală, fără o trăire nemijlocită.

Principala noastră scuză pentru a ridica sfinţenia în sferele intangibilităţii este aceea că noi nu mai avem condiţiile/ însuşirile/ experienţa celor ce acum sunt cinstiţi în calendarele bisericeşti. Să vedem dacă este chiar aşa. Nu voi da exemplul unor sfinţi care au avut o viaţă păcătoasă sau au fost chiar prigonitori ai creştinilor înainte de a se converti. Am să aleg, ca reper, pe cineva cu o viaţa exemplară, plasat în cea mai rodnică epocă, cea de început, care l-a făcut pe Tertulian să exclame: „sângele martirilor, sămânţa creştinilor”. Este vorba despre Sfântul Sfinţit Mucenic Haralambie. Un sfânt prea puţin cunoscut, din păcate. Eu însumi l-am cunoscut mai îndeaproape prin intermediul a doi prieteni dragi, Părintele Radu Brânză şi Părintele Mihail Ovidiu Ciobotaru. Ei slujesc la două biserici din Iaşi ce au ca ocrotitor pe acest mare ierarh al Bisericii care a trăit în secolul al II-lea după Hristos. Faptul că am participat adesea la momente prilejuite de prăznuirea hramului m-a impulsionat să caut a-l cunoaşte mai îndeaproape pe Sfântul Haralambie. Aşa mi-am mai câştigat un mijlocitor şi un prieten. Am făcut această scurtă divagaţie pentru a sublinia cât de important este să participăm la prăznuirea unor sfinţi de către diferite alte comunităţi parohiale sau mănăstireşti. Este prilej de împreună rugăciune, de întărire a comuniunii nu doar cu alţi fraţi în Domnul, ci şi cu alţi „casnici ai Săi” – sfinţi ocrotitori de biserici – pe care avem prilejul de a-i cunoaşte „mai pe viu”, nu doar din texte şi acatiste.

Poate fi un model accesibil creştinului de azi Sfântul Sfinţit Mucenic Halarambie? Veţi spune că nu prea are cum. Căci acesta a fost episcop, mare făcător de minuni, de o înţelepciune dumnezeiască, a vieţuit feciorelnic întreaga sa viaţă şi avea, la momentul muceniciei, experienţa a 113 ani. În plus, a trăit în epoca în care creştinismul însemna o opţiune „de viaţă şi de moarte”. Aşadar, sunt cel puţin şase aspecte descurajante, aparent, pentru creştinul de azi. Să le luăm pe rând.

Sfântul Haralambie a avut slujire arhierească, un har pe care puţini îl primesc chiar şi astăzi. Preotul şi ierarhul au, într-adevăr, un har al slujirii sacramentale inaccesibil credinciosului obişnuit. Asta nu ridică însă clerul la rangul unei categorii favorizate, adică un soi de „nomenclatură”. Harul acesta nu înseamnă că cel hirotonit primeşte puteri speciale, precum supereroii de cinema. Prin el „doar” lucrează Dumnezeu „mai deplin” spre mântuirea oamenilor. Faptul că faci parte din cler înseamnă însă că, odată cu harul, şi ispitele cresc pe măsură. „Şi oricui i s-a dat mult, mult i se va cere, şi cui i s-a încredinţat mult, mai mult i se va cere” (Luca 12, 48). Încât nu e nici o discriminare şi nici o persoană (mai) favorizată în Biserică. Toţi au aceeaşi şansă de a primi harul sfinţeniei, în funcţie de lucrarea specifică încredinţată fiecăruia, pe măsura sa.

A fi taumaturg iarăşi nu constituie un „plus” faţă de credincioşii obişnuiţi. Nu-i face infailibili pe cei precum Sfântul Haralambie. S-au văzut cazuri în care oameni prin care făcea Dumnezeu minuni au căzut în păcate grele. A se vedea cazul Sfântului Cuvios Iacob Sihastrul (prăznuit pe 28 ianuarie) care, după ani de sihăstrie, deşi feciorelnic toată viaţa, a căzut în păcate cumplite, violând şi ucigând apoi o tânără din care tocmai izgonise, cu câteva ore înainte, demonii ce o posedau. Şi în cazul acestuia, ca în cazul oricăruia dintre noi, diferenţa o face pocăinţa, starea de smerenie. În plus, cum zice Sfântul Isac Sirul: cel ce ce-şi simte (vede) păcatele este mai mare decât cel ce înviază morţii. Să luăm aminte, deci: „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în Împărăţia Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din Ceruri. Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am prorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea” (Matei 7, 21-23).

Acces la înţelepciunea dumnezeiască avem şi noi, cei de azi. Poate chiar mai mult decât Sfântul Haralambie, căci în cele 18 secole scurse de atunci s-au adunat tone de scrieri creştine. Mintea noastră se poate adăpa din izvorul curat al scrierilor sfinte mult mai uşor în epoca resurselor creştine de pe internet. Vom afla, astfel, răspunsuri chiar şi la întrebările pe care nu ni le-am pus încă.

Nici a trăi în feciorie nu este o garanţie că te vei mântui. Să ne aducem aminte de cele cinci fecioare neînţelepte care au rămas în afara Împărăţiei (v. Matei 25, 1-13). O desfrânată precum Maria Egipteanca a ajuns pe culmile sfinţeniei, depăşind cu mult pe feciorelnicul călugăr Zosima, cel ce a întâlnit-o în pustiul Iordanului.

Sfântul Haralambie avea, într-adevăr, experienţa a 113 ani de viaţă şi trăia în epoca în care „preoţii erau de aur, chiar dacă potirele erau de lemn” (nu viceversa, cum se zice că ar cam fi astăzi). Dar şi noi avem o vârstă venerabilă. Avem fiecare nu mai puţin de 2000 de ani. Căci fiecare dintre noi nu porneşte de la zero când se naşte ci, din punct de vedere spiritual, beneficiază de câştigul adus în lume de cele două milenii de creştinism. Chiar dacă astăzi începe a renaşte păgânismul şi lumea cade, pe alocuri, în fapte demne mai degrabă de Sodoma şi de Gomora, totuşi umanitatea are, per ansamblu, o conştiinţă spirituală mai înaltă decât pe vremea Sfântului Haralambie.

În final, să ne mai aducem aminte şi că, în zilele din urmă – şi noi cam în această etapă începem a fi – faptele creştinilor vor fi cu mult sub cele din creştinismul primar, dar cei ce se vor mântui azi şi în viitor vor fi mai slăviţi decât aceia. Lucrarea satanei este atât de intensă şi de vicleană în lume, încât cei ce se vor ţine măcar de starea de normalitate, de firescul lucrurilor, vor fi oarecum asemenea sfinţilor de odinioară. Încât, ce scuze mai avem de ne lamentăm şi ne resemnăm atât de uşor tocmai noi, creştinii?