Mănăstirea Râmeț (Comuna Râmeț, Jud. Alba, România, Hram: "Izvorul Tămăduirii", "Adormirea Maicii Domnului") Mănăstirea Râmeț este unul dintre cele mai vechi așezăminte călugărești din Transilvania. Este ctitoria călugărilor Ghenadie și Romulus din anul 1214. Biserica veche, important monument de arhitectură românească din veacul al XIV-lea sau chiar mai dinainte, stă mărturie a vieții duhovnicești intense ce se desfășura aici, precum și a preocupărilor culturale. Profesorul Botezatu analizând osemintele găsite în mormintele de călugări descoperite cu prilejul restaurării bisericii, trage concluzia că lavra mănăstirească de la Râmeț exista și în veacurile XI, XII, XIII, iar pustnici sau „eremiții“ (de unde și numele localității și mânăstirii Râmeț) încă cu mult mai devreme. Situată pe Valea Geoagiului, în sudul Carpaților Apuseni, aproape de biserica fostei episcopii din Geoagiul de Sus, mănăstirea Râmeț a atras atenția multor istorici, cu deosebire lui Nicolae Iorga, care a fost impresionat de vechimea și simplitatea așezământului, de sălbăticia locurilor greu accesibile și de numele locului, evocator în privința celor ce trăiau aici Consemnând inscripția săpată în piatră deasupra intrării „Dentăi au fost zugrăvită această sfântă biserică în zilele lui Matiiaș crai vă leato 6895 august 14“ și lecturând anul din textul inscripției 1487 în loc de 1387, în concondanță cu numele regelui Matei Corvinul, va data edificiul ca fiind de dată mai recentă decât ar arăta-o analiza arhitectonică. De iconografia bisericii s-au ocupat I. D. Ștefănescu, V. Vătăsianu și mai ales Vasile Drăguț. Cel din urmă oprindu-se la caracteristicile arhitectonice ale bisericii: absida semicirculară acoperită cu semicalotă, naosul și tinda boltite semicilindric și clopotnița masivă, o va încadra în seria monumentelor hunedorene din veacurile XIII - XIV. Investigarea picturii murale din interior a dus la descoperirea și publicarea inscripției aflată pe intradosul arcului ce desparte nava de pronaos, în stânga sfântului Ierarh Grigorie cel Mare. Ilizibilitatea numelui regelui și a anului a făcut ca textul pisaniei să fie lecturat prin întregirea cu datele inscripției săpate în piatră la exterior. Ea a fost înțeleasă astfel: „Am zugrăvit eu mult păcătosul rob al lui Dumnezeu Mihul zugravul de la Crișul Alb din porunca arhiepiscopului Gheorghe în zilele lui Matiaș crai leat 1485 luna iulie 2“. Cercetarea ulterioară a picturii, existând în totalitate opt straturi suprapuse pisania fiind pe al doilea, și citirea în întregime a pisaniei, cu concursul specialiștilor în paleografie și cu utilizarea mijloacelor tehnice moderne, au relevat informații de excepție, în măsură să modifice imaginea privitoare la societatea medievală românească din Transilvania. În lectura Monicăi Breazu (Studiu epigrafic, în "Repertoriul picturilor murale din România", București 1985, p. 49-50) textul inscripției sună astfel: "Am scris eu preapăcătosul rob al lui Dumnezeu Mihul, adică zugravul de la Crișul Alb, cu încuviințarea arhiepiscopului Ghelasie în zilele regelui Lodovic în anul 6885 ( 1377) luna iulie 2". Această informație istorică, pe lângă faptul că afirmă existența sfântului Ierarh Ghelasie cunoscut doar din tradiție, ne crează imaginea unei societăți românești evoluate în Transilvania. Mănăstirea de la Râmeț ne este prezentată ca o valoare deosebită pentru viața noastră spirituală cât și pentru istoria locală sau chiar națională. Tradiția leagă întemeierea mânăstirii și de activitatea ieromonahilor Romulus și Ghenadie care, plecând de aici în 1215, ar fi pus temelia mănăstirii Sfântul Mihail din Perii Maramureșului. Importanța mânăstirii în viața românilor ortodocși din Transilvania este confirmată și de prezența la 1557 a episcopului Hristofor în apropiere, la Geoagiul de Sus. În 1614 călugării Sava Popa și Toma Moisin vor primi ca donație livada Hopagi de la principele Gabriel Bethlen. În timpul răscoalei sfântului Sofronie de la Cioara, moment de afirmare a dreptului de a-și păstra credința ortodoxă moștenită din străbuni, mânăstirea a fost supusă - ca de altfel majoritatea mânăstirilor din Transilvania - măsurilor de represiune ale generalului Bukow. Pe filele unui Octoih ne-a rămas o însemnare de la 1762: „scris-am eu Silvestru monahul când au stricat necredincioșii mânăstirea Râmeț și cea de la Geoagiu, la anul 1762 în august 20, într-o zi de sâmbătă, spre pierirea lor“ (Ștefan Meteș, Mănăstirile românești din Transilvania și Ungaria, Sibiu, 1936, p. 60). Același monah Silvestru va consemna o nouă distrugere provocată ca urmare a participării viețuitorilor la răscoala lui Horea: „Aceasta aici am însemnat acest lucru cu jale adevărat când au stricat mănăstirea cea de la Geoagiu și cea de la Râmeț, la întâia stricare a fost numărul anilor 1762, iar la a doua stricare văleatul 1785 luna decembrie 23 zile, într-o zi de marți“ (Ștefan Meteș, Ibidem, p. 61). Curtea din Viena va permite la 1792 repararea bisericii, dar numai ca biserică de mir, iar în chilii s-a organizat școală. Pentru biserică au fost apoi lungi dispute cu autoritățile ecleziastice de la Blaj până când în 1827 locuitorii obțin definitiv dreptul de a o avea ca lăcaș de închinăciune ortodox. Rolul așezământului pentru locuitorii din jur reiese și din plângerea pe care o făceau sătenii din Râmeț și Ponor: "Noi râmeții și ponorenii de când-s aceste două sate noi acolo la mănăstire ne-am pomenit a avea școală și dascăli și prunci de învățat și dacă ni se ia aceia, noi rămânem fără învățătură ca dobitoacele. După mai bine de 150 de ani, pe la 1940 viața mănăstirească își reia cursul la Râmeț. Biserica, care după 1918 a fost trecută pe lista monumentelor istorice, va fi reparată în mai multe rânduri intervenindu-se și în jurul așezământului. Pentru început starețul Evloghie Oța, venit de la Athos, ca urmare a hotărârii Sfântului Sinod, reorganizează așezământul ca și mănăstire de călugări. Din 1955 Râmețul devine mânăstire de maici și cu toate neajunsurile pricinuite de stăpânirea comunistă, se scrie una dintre cele mai frumoase file ale istoriei ei. Duhovnicii de renume Dometie Manolache, Ioachim Popa și Filotei Stoica vor face ca înspre Râmeț să se îndrepte multe suflete zbuciumate pentru a-și găsi mângâierea, iar stareța Ierusalima Ghibu, cu cele peste șaptezeci de maici câte numără soborul astăzi, vor realiza cu ajutorul lui Dumnezeu lucruri la care poate nici nu se gândea cineva, atât pe tărâm duhovnicesc cât și pe cel gospodăresc. Biserica veche a mănăstirii a fost reparată, pictura restaurată. Pe vremea episcopatului Prea Sfințitului Emilian, dr. ing. Eugen Iordăchescu a coordonat lucrarea deosebit de importantă și dificilă prin care, sfântul locaș periclitat de umezeală și îngropat în pământ, a fost ridicat 2,08 m mai sus. Aleasa podoabă a Râmețului o constituie astăzi biserica nouă care îmbină, păstrând stilul tradițional, elemente arhitectonice din toate provinciile românești. Piatra de temelie s-a pus în 1982 și lucrările au durat peste zece ani, fiind conduse de regretatul preot Ioan Grecea, care fiind și inginer a întocmit și proiectul. Pictura a execut-o maiestrul Grigorie Popescu cu echipa lui. Pentru a enumera și celelalte clădiri ce s-au ridicat spre a oferi condițiile necesare desfășurării vieții mănăstirești, a pomeni mulțimea donatorilor știuiți și neștiuți precum și a călugărițelor ce s-au jertfit nu ne este suficient spațiul acestei mici lucrări. Cu prilejul hramului bisericii noi, la 29 iunie 1992, Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist dimpreună cu un mare număr al membrilor Sfântului Sinod a sfințit biserica în prezența unei mulțimi imense din Transilvania și din toată țara. A doua zi, pe 30 iunie 1992, s-a proclamat în mod festiv canonizarea Sfântului Ierarh Ghelasie.