Monahismul, potrivit învățăturii Părintelui Sofronie, nu este o născocire omenească. El constituie un imperativ categoric al duhului pentru cel care se atinge de focul iubirii lui Hristos, iubire care se jertfește pe sine pentru ca ceilalți să trăiască și își primește moartea de la ei. Monahismul este răspunsul plin de recunoștință al omului la jertfa lui Hristos și în esență nu este altceva decât împlinirea cuvântului Mântuitorului: „Dacă vine cineva la Mine și nu urăște pe tata, și pe mama, și pe femeie, și pe fiu, și pe fiica, și pe frați, și pe surori, până și viața sa, nu poate fi ucenic al Meu” (Luc. 14, 26), iar „cel ce-și va pierde viața pentru Mine, acela o va mântui” (Luc. 9, 24).

Monahismul este un rod ales al vieții sănătoase a Bisericii. El râvnește la aceeași desăvârșire a iubirii pe care Hristos a arătat-o, adică a urma întocmai desăvârșirii vieții Lui. Dobândirea acestei desăvârșiri înseamnă o retrăire a vieții lui Hristos pe pământ de către fiecare credincios. Toate poruncile lui Hristos cheamă la această desăvârșire, însă omul, în starea sa căzută, nu este în stare să-i urmeze lui Hristos în pogorârea Sa la cele de jos, spre vârful piramidei întoarse. Obstacolul cel mai mare este mândria, pentru că aceasta, potrivit cuvântului Sfântului Siluan, „ne împiedică să iubim”. De aceea, toată viața în mănăstire are ca scop dobândirea duhului smereniei lui Hristos pentru a ajunge astfel și la desavârșirea iubirii Lui.

(Arhimandrit Zaharia Zaharou, Merinde pentru monahi, Editura Nicodim Caligraful, Sfânta Mănăstire Putna, 2012, pp. 18-19)