Când omul se gândește la moarte, păcătuiește mai puțin sau chiar deloc, căci se teme. Sfântul Vasile cel Mare spune foarte clar: „Cea mai mare învățătură de pe fața pământului, care întrece masteratele și doctoratele pe care le fac în zilele noastre oamenii, este ca omul să aibă gândul morții”. Atâta putere are acest gând! Când te gândești că trebuie să mergi dincolo, în veșncie, și să dai răspuns pentru ce-ai făcut, bine sau rău, și ce te-așteaptă, bucurie sau chin, atâta putere are această cugetare, că te oprește de la multe păcate.

Când avem gânduri pătimașe, de păcătuire, s-o întrebăm pe moarte, să-i cerem sfat: „Să păcătuiesc sau nu?”. Și ea îți va spune: „Când ai păcătuit, eu am și venit la tine”. Nu observați că moartea vine neanunțată? Ce, l-a anunțat pe careva? Numai unor sfinți le-a descoperit Dumnezeu ceasul morții. Dar aceștia erau foarte pregătiți. Dar pentru noi, tocmai acest gând al morții este o armă, că nu știm ceasul morții, putem muri oricând.

„Suferința ne ajută foarte mult și chiar ne apropie de Dumnezeu”

Cu orice zi, ne apropiem mai mult de ceasul morții. De aceea, să ne pregătim și acum, când suntem tineri, și la jumătatea vârstei, și la bătrânețe – cu atât mai mult. Căci este cu neputință să scăpăm de acest ceas, care pentru un păcătos nepocăit este îngrozitor și cumplit. Iar cei pregătiți cu spovedanie, Împărtășanie, rugăciuni, post și alte virtuți, ei nu se tem. Chiar dacă au o frică omenească, ei au și nădejde.

Într-adevăr, este greu acest ceas. Și Mântuitorul, arătând firea omenească, a spus: „Părintele Meu, de este cu putință, să treacă acest pahar. Dar fie voia Ta”. A avut nădejde. Or, omul care nu trăiește în pocăință, nu are nădejde.

Bolile, necazurile și ispitele ce vin, să le suferim pentru păcatele noastre și să-I mulțumim lui Dumnezeu. Să nu căutăm întotdeauna să ne vindecăm urgent, numaidecât, căci tocmai suferința ne ajută foarte mult și chiar ne apropie de Dumnezeu.