Să avem încredere în Providenţa Divină.

Dreptmăritori creştini,

Sfânta Evanghelie de astăzi îi îndeamnă pe oameni să nu devină robii materiei, să nu se lase biruiţi de grijile materiale. Adresându-Se ascultătorilor Săi, Iisus le spune: „Nu vă îngrijiţi pentru viaţa voastră ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca... . Priviţi la păsările cerului, luaţi seama la crinii câmpului” (Mt. 6; 25, 26, 28).

Mântuitorul Hristos vrea să întărească încrederea oamenilor în providenţă, arătându-ne mâna lui Dumnezeu în conducerea lumii. El ne îndeamnă să nu ne încredem prea mult în ştiinţa şi puterea noastră, ci, căutând Împărăţia lui Dumnezeu, să ne bazăm pe darul ce vine, în mod sigur, de la Părintele luminilor (cf. Mt. 6, 33; Ic. 1, 17).

Iubiţi credincioşi,

Când celebrul botanist Linné (†1778) se duse pentru studiu la Universitatea din Uppsala (Suedia), una din cele mai vechi şcoli superioare din Europa, fondată în anul 1476, nu avea posibilităţi materiale suficiente, iar părinţii lui nu-i puteau trimite ajutor bănesc. Multă vreme, el trăi din ajutorul primit de la colegii lui. Când pantofii erau rupţi, el însuşi îi repara. Cu toate aceste neajunsuri, nu se descuraja, ba dimpotrivă, perseverând, el ieşi biruitor, ajungând unul dintre savanţii cu înalt renume.

Într-o împrejurare importantă, cu mulţi ani mai târziu, el făcu publică următoarea mărturisire: „Îţi mulţumesc, Dumnezeule Atotputernic, pentru că, în cursul vieţii mele, în amărăciunea mizeriei, cât şi în atâtea alte încercări, Tu mi-ai arătat preţioasa Ta purtare de grijă”. De altfel, în toate scrierile sale, se poate întrezări sentimentul de adâncă recunoştinţă faţă de Dumnezeu.

Cele mai importante din operele sale încep cu un citat din Sfânta Scriptură, care arată fie slava, fie bunătatea lui Dumnezeu. În predarea cursurilor universitare, cât şi în conferinţele ţinute, nu uita de religia creştină, iar deasupra cabinetului său de lucru pusese inscripţia: „Dumnezeu te vede; fereşte-te de a mai păcătui!”.

Mărturisirile savantului Linné, rămase posterităţii, conţin, prin graiul său de dincolo de mormânt, cugetări adânci cu privire la grija părintească a Tatălui ceresc faţă de creaturile Sale.

Nu se cuvine ca omul să fie biruit de grijile materiale, ci să aibă încrederea fermă că Dumnezeu are grijă de păsările din văzduh şi de crinii câmpului, cu atât mai mult Îi pasă de noi, cei creaţi după chipul Său, cărora şi firele de păr din cap ne sunt numărate.

Cuvintele din Evanghelie ne arată grija ce o poartă Dumnezeu faţă de oameni şi faţă de întreaga natură. Dar asta nu înseamnă că grija Sa încurajează lenea şi trândăvia.

Sfintele Scripturi condamnă neglijenţa şi lenea. Omul trebuie să muncească, dar să nu socotească că totul depinde de el. A socoti în aşa fel, înseamnă a gândi şi a acţiona păgâneşte. A avea în vedere numai preocupările materiale, este iarăşi un semn de viaţă păgânească.

Creştinii trebuie să aibă în vedere, în primul rând, grijile spirituale. „Deci nu duceţi grijă spunând: Ce vom mânca? ori: Ce vom bea? ori: Cu ce ne vom îmbrăca? Căci după toate aceste se străduiesc păgânii: că ştie Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de toate acestea” (Mt. 6, 31-32).

În creştinism, mâncarea şi îmbrăcămintea trebuie să fie lucruri de valoare secundară faţă de preţul fără egal al bunurilor cereşti la care suntem chemaţi.

Grija exagerată de nevoile materiale şi grijile vieţii „îngreunează inimile”: „Căci unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră” (Lc. 12, 34). Şi omul nu se mai poate îngriji de sufletul său, pierzând astfel folosul învăţăturii mântuitoare şi conlucrarea cu harul divin. „Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă dacă-şi pierde sufletul?” (Mc. 8, 36).

Când omul este preocupat numai de îmbrăcăminte, hrană şi băutură, el uită menirea sa pe pământ. În inima acestui om, cuvântul lui Dumnezeu nu aduce roadă. Mântuitorul nostru spune că „grija acestei lumi şi înşelăciunea avuţiei înăbuşă cuvântul lui Dumnezeu şi-l face neroditor” (Mt. 13, 22).

E minunat să fim fără grijă, să fim convinşi că, în toate faptele noastre, atârnăm de puterea Celui de Sus, Care le-a făcut şi le susţine pe toate. Dacă El ne dă vreme prielnică, sănătate, putere de muncă şi din piatră seacă putem scoate pâine. Pe când, dacă Domnul ne părăseşte şi Îşi întoarce faţa Sa de la noi, ne piere suflarea şi în ţărână ne prăbuşim.

Fericit este creştinul care se predă cu totul purtării de grijă a Părintelui ceresc. Ziarele au publicat ştirea că într-un oraş, noaptea, a luat foc o casă. Părinţii şi copiii au alergat în mare grabă afară, cu ce aveau pe ei. Deodată şi-au dat seama cu groază că cel mai mic, un băieţel de 5 ani, nu era cu ei. Copilul s-a pornit să iasă, însă pe scări s-a speriat de foc şi a fugit înapoi înăuntru. O frică de moarte a încleştat inimile oamenilor. O salvare pentru băiat nu se întrevedea. Deodată, o fereastră se deschise la etaj şi se auzi glasul copilului care cerea ajutor. Tatăl îl zări şi-i strigă să sară pe fereastră. „Nu te văd de fum, tăticule”, fu răspunsul. „Dar eu te văd, grăbeşte-te şi te aruncă!”, au fost cuvintele tatălui. Băiatul sări pe fereastră şi în cădere, fu prins de braţele puternice ale părintelui său.

E bine să păstrăm în inimile noastre înţelesul acestor cuvinte. Pe pământ noi nu vedem întotdeauna clar ce e bine şi ce e dăunător pentru noi. Cel de Sus ştie şi vede. Important este că Dumnezeu, în bunătatea Lui, nu ne părăseşte niciodată. El îşi ţine braţele deschise să ne primească.

Dacă Dumnezeu hrăneşte păsările care zboară prin aer şi celelalte vieţuitoare, dacă puterea Lui împodobeşte florile din grădini şi iarba de pe câmpii, cum să nu ne poarte de grijă nouă, celor zidiţi după chipul Său.

Într-o zi, o furtună teribilă bântuia apele Atlanticului. Un vapor era purtat ca o coajă de nucă pe valurile înspumate. Călătorii erau în panică, înspăimântaţi de moarte. Numai un copil continua să fie vesel între toţi şi liniştit. În fine, furtuna se potoleşte, oamenii îşi vin în fire. Curioşi, ei întreabă cum de nu s-a temut copilul în vremea primejdiei. „De ce să mă tem?” - răspunse el; „Tatăl meu era la cârma vaporului”.

Aceste cuvinte s-ar cădea să le rostim de câte ori trecem prin necazuri şi încercări. S-ar cuveni să dăm dovadă de acea încredere pe care a manifestat-o Iisus înainte de patimile Sale înfricoşătoare: „Nu sunt singur, pentru că Tatăl Meu este cu Mine!” (In. 16, 32).

Providenţa divină guvernează lumea şi se îngrijeşte de tot omul, făptura dragă a lui Dumnezeu, care poate spune ca psalmistul: „De voi şi umbla în mijlocul morţii, nu mă voi teme de rele, că Tu cu mine eşti... . Mila Ta mă va urma în toate zilele vieţii mele” (Ps. 22; 4, 7).

Multe păcate săvârşesc oamenii din zilele noastre, pentru că le lipseşte încrederea în providenţă, încrederea în grija iubitoare a Părintelui ceresc. Având puţină credinţă, oamenii îşi croiesc drumul vieţii fără a ţine seama de Dumnezeu şi de Legea Sa cea sfântă.

Părinţii, îngrijoraţi că n-ar putea să-şi întreţină copiii care s-ar naşte, săvârşesc avorturi. Unii creştini, îngrijoraţi de cele materiale, în loc să serbeze Duminica prin rugăciune şi odihnă, o petrec muncind ca şi cum ar fi o zi obişnuită.

Alţi creştini, preocupaţi excesiv de hrană şi îmbrăcăminte, refuză să ajute pe cei nevoiaşi, să-i miluiască pe bolnavi, pe infirmi şi pe bătrâni. Tocmai de aceea, oamenii sunt agitaţi, tulburaţi, stăpâniţi de frică, nelinişte şi zbucium.

Crezând însă că Dumnezeu Se îngrijeşte de noi în permanenţă, atunci muncim cu stăruinţă pentru pâinea cea de toate zilele. Dar, în acelaşi timp, suntem încredinţaţi că Tatăl Cel atotiubitor va ţine socoteala tuturor lucrurilor de care avem nevoie, de creşterea copiilor, de rodirea pământului, de gospodăria noastră, de cele necesare traiului cotidian.

Iată de ce este necesar ca principala noastră preocupare să fie căutarea Împărăţiei lui Dumnezeu prin împlinirea statornică a poruncilor Sale (cf. Mt. 6, 33).

Iubiţii mei,

Ca şi creştini, nu trebuie să ne îngrijorăm. Cu toate acestea, îngrijorarea este unul din acele lucruri de care ne facem cu toţii vinovaţi. Adeseori, ne interesăm de probleme care n-ar trebui să ne preocupe.

Am citit undeva că există două lucruri de care n-ar trebui să ne îngrijorăm niciodată. În primul rând, nu trebuie să ne îngrijorăm de lucrurile pe care nu putem să le dominăm. Încredinţându-le în mâna Domnului în rugăciune, ar trebui să le lăsăm în seama Lui.

În al doilea rând, n-ar trebui să ne îngrijorăm de lucrurile pe care le putem domina. S-ar cuveni să încetăm a ne mai îngrijora şi să începem să facem ce trebuie cu ele.

Să credem că Dumnezeu este cu noi şi ne călăuzeşte în toată vremea. Să recunoaştem că hrana, locuinţa şi împlinirile vieţii le datorăm purtării de grijă a Tatălui ceresc. Să nu ne clătinăm în necazuri şi în suferinţe, convinşi că numai prin cruce ne asemănăm cu Hristos şi ne învrednicim de slava Împărăţiei Sale.

Să lucrăm cu nădejde fiecare unde ne aflăm, cerând ajutorul ceresc şi fiind conştienţi că noi suntem „împreună lucrători cu Dumnezeu” (I Cor. 3, 9), de la Care vine ocrotirea, puterea şi plinătatea darurilor.

Dimpreună cu Sfântul Apostol Petru vă îndemn: „Lăsaţi-I Lui (Dumnezeu) toată grija voastră, căci El are grijă de voi” (I Pt. 5, 7). Amin.