Dreptmăritori creştini,

Evanghelia de astăzi ne înfăţişează pe un tată care avea un fiu bolnav, chinuit cumplit de un duh necurat. Aducându-l mai târziu la Apostoli, aceştia n-au putut să-i facă nimic băiatului. Adresându-se către Învăţătorul dumnezeiesc să-l vindece, Iisus a certat demonul să iasă din acel bolnav şi copilul s-a tămăduit chiar în ceasul acela.

La întrebarea directă a Apostolilor de ce ei n-au putut izgoni demonul, Mântuitorul le reproşează lipsa de credinţă. Deşi le dăduse putere asupra duhurilor necurate (Lc. 9, 1), se pare că erau stăpâniţi de îndoială. De aceea, le spune: „Dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acesta: Mută-te de aici acolo! şi se va muta şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă” (Mt. 17, 20).

Iubiţi credincioşi,

Fiindcă Îl auzim pe Hristos Domnul făcând elogiul credinţei şi arătând puterea ei, socotim că este de cea mai mare trebuinţă să vorbim astăzi de virtutea credinţei creştine şi importanţa ei în viaţa omenească.

A crede, din punct de vedere creştin, înseamnă a te rezema pe cuvântul lui Dumnezeu şi a trăi din adevărul Lui. Sau, cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Credinţa este încredinţarea celor nădăjduite şi dovedirea lucrurilor nevăzute” (Evr. 11, 1).

Credinţa este un har dumnezeiesc prin care noi, ajutaţi şi călăuziţi de Duhul Sfânt, ne încredem în cele ce ni le-a descoperit Dumnezeu şi ne orientăm viaţa potrivit acestor lumini mai presus de lume.

Sfânta Scriptură ne prezintă nenumărate cazuri de astfel de încredinţări în spusele Stăpânului ceresc. Patriarhul Avraam, la porunca lui Dumnezeu de a ieşi din Mesopotamia, n-a şovăit o clipă, ci, lăsând toate, s-a dus în Canaan. Când i s-a cerut să-l jertfească pe unicul său fiu, era gata să-l junghie, căci „se gândea că Dumnezeu poate să-l învieze şi din morţi” (Evr. 11, 19). Tocmai pentru această credinţă, el a fost binecuvântat să fie părintele tuturor celor ce aveau să se mântuiască.

Tot astfel, Moise prin credinţă a ieşit cu poporul biblic din Egipt, fără a se teme de oştirile lui Faraon. În perioada petrecerii în pustiu, el a biruit „în nădejde, ca şi cum ar fi văzut pe Cel nevăzut” (Evr. 11, 27). La aceste mărturii despre puterea credinţei, amintite de Sfântul Apostol Pavel din Vechiul Testament, putem adăuga altele mult mai mari, luate din istoria creştinismului.

Când arhanghelul Gavriil a spus Fecioarei Maria că va naşte pe Mesia, ea a crezut cele spuse ei de la Domnul şi a zis: „Fie mie după cuvântul tău!” (Lc. 1, 38). În acelaşi chip, pescarii Galileei au urmat cu credinţă pe Iisus, devenind Apostoli şi mărturisind până la sânge credinţa lor.

Aşa au crezut şi Mucenicii care au suferit prigoană şi moarte pentru Evanghelie şi apoi atâţia creştini din toate timpurile şi părţile lumii care, lăsându-se călăuziţi de farul luminos al credinţei, au ascultat cuvântul lui Dumnezeu şi s-au jertfit pentru cauza Bisericii creştine.

Din aceste exemple, se vede clar că adevărata credinţă înseamnă convingere, nădejde, smerenie, ascultare, angajare totală a omului, acceptarea adevărului mântuitor şi mărturisirea lui cu gura, dar şi cu viaţa de fiecare zi.

Pentru creştin, credinţa este o legătură personală, vie şi fierbinte cu Mântuitorul, o predare plină de încredere, întocmai cum se lasă un copil în grija iubitoare a tatălui său.

Citeam undeva că un părinte şi-a luat copilul, în vârstă de 8 ani, la New York, pentru prima dată. Speriat să nu se piardă, acesta se ţinea strâns de mâna tatălui său. Oamenii din jur, grăbiţi, se împingeau, mişcându-se întruna. La un moment dat, copilul obosit i-a spus tatălui său: „Tăticule, nu mă mai pot ţine după tine. Tu trebuie să mă prinzi de mână!”. Atunci tatăl a apucat mâna obosită a băiatului şi l-a condus în siguranţă prin mulţime.

În acelaşi fel, dacă noi călătorim prin viaţă cu Hristos, ţinând mâna Lui întru credinţă, trăind pentru El şi ascultându-L, nu ne va fi greu să rezistăm în pelerinajul nostru, prin această lume, spre limanul Împărăţiei.

Domnul a spus că omul prin credinţă ar putea să mute munţii. Aceasta pare o exagerare, dar din punct de vedere duhovnicesc este întocmai. Mulţi dintre noi au în suflet munţi de îngrijorare, munţi de teamă şi munţi de suferinţă. Acei munţi pot să ne copleşească şi să ne paralizeze când ne lipseşte credinţa.

Însă, acolo unde există încredere în Duhul lui Dumnezeu, prezent pretutindeni, noi putem spulbera munţii răutăţilor şi putem simţi că Dumnezeu ne iubeşte şi este alături de noi. „Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru?”, întreabă psalmistul David. Şi tot el răspunde: „Tu eşti Dumnezeu, Care faci minuni!” (Ps. 76, 13).

Credinţa dă o culoare minunată vieţii noastre, pentru că cel ce crede va avea pace, bucurie şi acea putere care biruieşte lumea (Efes. 6, 16; I In. 5, 4-5).

Sunt unii care privesc la creştinătate ca la o religie imposibilă. Ei cred că Hristos stă pe vârful muntelui Everest, chemându-ne să luptăm cu stâncile ca să ajungem la El. Aceşti oameni trebuie să-şi schimbe complet imaginea falsă despre Hristos. El nu stă pe culme, aşteptându-ne să urcăm la El, ci coboară să-l întâlnească pe fiecare pe munte, să caute oaia pierdută. Ne întinde mâna ca lui Petru, ne ajută să ajungem la culme.

Fără El, noi nu am putea-o atinge niciodată, pentru că a zis: „Fără Mine nu puteţi face nimic” (In. 15, 5). Cine are credinţă, rămâne în Hristos precum mlădiţa în viţă. Prin credinţă, ne apropiem de Dumnezeu, primim harul Sfântului Duh, iertarea păcatelor, mântuirea şi viaţa veşnică (Mc. 16, 16).

Aşa atingem piscul însorit al desăvârşirii, unde am urcat împreună cu Hristos, „începătorul şi plinitorul credinţei” (Evr. 12, 2).

O femeie, cunoscută pentru încrederea sa profundă şi pentru calmul sufletului, a fost întrebată de cineva care dorea să-i afle secretul: „Eşti tu o femeie cu credinţă mare?”. Ea a răspuns: „Nu. Eu sunt o femeie cu o credinţă mică într-un Dumnezeu mare”.

Aceasta este adevărata credinţă care mută munţii, căci „celui ce crede, toate îi sunt cu putinţă” (Mc. 9, 23). Când un creştin crede cu tărie şi îşi ancorează speranţa sa în puterea şi bunătatea de sus, nu este problemă pe care el să n-o poată rezolva, nici povară pe care să n-o poată purta.

Credinţa eliberează sufletul de teama păcatului şi a morţii, ajutându-l să intre în stăpânirea harului divin (Mt. 10, 28; Lc. 12, 5). Din credinţă începe şi se sfârşeşte mântuirea, căci „fără de credinţă nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu” (Evr. 11, 6).

Credinţa menţine în noi certitudinea fericirii veşnice, pe care o vom primi după trecerea din această lume. Prin credinţă, înaintăm cu speranţă spre ţinta finală.

Se povesteşte undeva că, odată, un copil voia să intre pe poarta unui cimitir. Era noapte, întuneric. Un străin îl întâlni în acel loc pustiu şi-l întrebă unde vrea să se ducă. „Acasă, la părinţi, căci ei locuiesc dincolo de cimitirul acesta” – răspunse el. Străinul îl mai întrebă: „Dar, nu ţi-e teamă că ai să te rătăceşti?”. „Nu mă pot rătăci, răspunse copilul, fiindcă, vedeţi, dincolo de mormintele şi crucile acestea se zăreşte o lumină. Este lampa din fereastra tăticului meu şi câtă vreme e aprinsă, eu mă călăuzesc după lumina ei şi ştiu că părinţii mă aşteaptă şi nu mă rătăcesc”.

De dincolo de lume, străluceşte către noi lumina patriei cereşti la care suntem chemaţi şi aşteptaţi. Credinţa ne călăuzeşte paşii spre casa părintească. Dar până vom ajunge în acea „casă nefăcută de mână, veşnică, în ceruri” (II Cor. 5, 1), credinţa constituie pentru noi temelia tăriei şi mângâierii noastre.

Pe bună dreptate spune poetul George Coşbuc: „Credinţa-n zilele de-apoi/E singura tărie-n noi,/Că multe-s tari, cum credem noi,/Şi mâine nu-s!”.

Iubiţii mei,

Bietul om al vremii noastre! Sufletul său cel veşnic este copleşit de păcat, flămând de fericire, însetat după dreptate, adevăr şi lumină. Numai întâlnindu-L pe Hristos prin credinţă şi trăind întru El prin fapte de iubire, vom fi mulţumiţi şi împliniţi, cum glăsuieşte Fericitul Augustin: „Ne-ai creat după Tine, Doamne şi neliniştită este inima noastră până nu se va odihni întru Tine!”.

În acest veac în care trăim, am învăţat să explorăm puterea vântului, a mării, a soarelui şi a atomului. Dar foarte puţini dintre noi am învăţat cum să dezvoltăm deplin puterea credinţei.

Noi trebuie să descoperim tăria ei formidabilă, spre a depăşi deşertăciunea ideologică şi tumultul lumii, ca astfel să ne bucurăm de darul cerului aducător de fericire.

Credinţa ajută pretutindeni unde genunchii se pleacă şi gura se roagă Bunului Dumnezeu, precum a fost ajutat Iisus în timpul agoniei Sale din Ghetsimani (Mt. 26, 39). Credinţa este necesară ca aerul şi ca hrana, pentru că dă scop vieţii, biruinţă idealurilor şi împlinire rugăciunilor noastre (Mt. 21, 22).

Datoria noastră este să fim tari în credinţă, să o mărturisim ca Sfinţii şi să o dovedim prin fapte bune (Ic. 2, 26). Aşa vom primi, ca răsplată pentru credinţa noastră, cununa vieţii nemuritoare de la Hristos, Care zice: „Cine crede în Mine, chiar de va muri, viu va fi” (In. 11, 25). Amin.