Dreptmăritori creştini,

Iată-ne ajunşi în Duminica a treia din Postul Paştilor, numită Duminica Sfintei Cruci. Alături de Vinerea Mare, Duminica de astăzi, prin pericopa evanghelică, ne vorbeşte de nemărginita iubire a Dumnezeului întrupat şi pătimitor, Care prin Cruce a adus bucurie şi răscumpărare la toată lumea.

Aflându-Se în jurul orăşelului Cezareea lui Filip, Mântuitorul S-a adresat ascultătorilor Săi zicând: „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Mc. 8, 34). Purtarea crucii pe urmele Domnului nostru este condiţia necesară pentru mântuire şi fericire veşnică.

Iubiţi credincioşi,

Ca să înţelegem ce înseamnă să-ţi iei crucea şi să mergi după Iisus, să ne amintim de un fapt petrecut pe drumul înspre Golgota. Pe când Domnul urca cu crucea în spate, în faţa mulţimii apare un ţăran pe nume Simon Cirineul, care se întorcea de la ţarină. Soldaţii îi spun să ia crucea lui Iisus, dar el refuză motivând că are treabă. Până la urmă, el este obligat, este silit să o ducă. Iisus a văzut şi a auzit totul, cum nimeni nu voia să-I poarte povara, pentru că-i grea şi ruşinoasă. Domnul merge înainte cu capul aplecat, iar Simon bombănind Îi târăşte crucea, în urma Lui.

Simoni dintre aceştia există până astăzi! Purtându-ne crucea, care de fapt este a lui Hristos, că viaţa noastră Îi aparţine Lui, o târâm siliţi, o suportăm, dar nu de bună voie. Ne plângem, bombănim ca Simon, iar Iisus merge înainte şi auzind protestele noastre, tace. El spune clar: „Cel ce nu-şi poartă crucea sa şi nu vine după Mine, nu poate să fie ucenicul Meu” (Lc. 14, 27).

Cine înţelege taina Crucii, vede lumea şi trăieşte viaţa în alt chip. El îşi caută fericirea nu în plăcerile deşarte ale acestei lumi, în egoism şi desfrâu, în ură şi răutăţi, ci în dorinţa de a sluji oamenilor, casei, familiei, celor din jur. Prin aceasta, el nu se leagă atât de mult de cele trecătoare, ci caută mai ales „cele veşnice, ştiind că nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie” (Evr. 13, 14), că „cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm Mântuitor, pe Domnul Iisus Hristos” (Filip. 3, 20).

Convins de acest lucru, acceptă Crucea şi merge după Hristos. Crucea este lemnul sfânt pe care triumfă Iisus Hristos şi pe care triumfăm şi noi, când primim cu bucurie şi cu mărinimie ceea ce El ne trimite. Crucea este ascultarea lui Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, de voia Tatălui, şi ea trebuie să fie şi ascultarea noastră de El, o ascultare curajoasă şi plină de speranţă, fiindcă „cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui” (Mt. 24, 13).

După cum patimile crucii au fost o slavă pentru Mântuitorul nostru şi după cum lanţurile au fost o pricină de laudă pentru Apostolul Pavel, ori pătimirile o bucurie pentru martirii şi sfinţii credinţei noastre, tot aşa semnul Crucii şi purtarea ei trebuie să fie o pricină de laudă sfântă şi de putere biruitoare şi pentru noi. Bătrânul părinte Iosif din Muntele Athos grăieşte astfel: „Fără ispite este cu neputinţă a se arăta sănătatea sufletului; acestea sunt focul cel curăţitor prin care se lucrează curăţirea şi luminarea sufletului”.

Devoţiunea sinceră, adevărata iubire de Dumnezeu ne împinge la lucru, la îndeplinirea, chiar dureroasă, a îndatoririlor zilnice. Se cade să nu dorim pentru noi nimic bun, nimic rău, ci să căutăm numai ceea ce Dumnezeu va voi pentru noi. Când vom primi o lovitură grea, o cruce oarecare, nu trebuie să ne întristăm. Dimpotrivă, cu chipul senin, va trebui să-I mulţumim Domnului pentru ea, fiindcă „prin multe suferinţe trebuie să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu” (Fapte 14, 22).

Fericitul Augustin are o frumoasă parabolă cu privire la acceptarea şi suferirea răului. El aseamănă viaţa credincioşilor cu strugurii din vie. Pe coarda viei, ciorchinele nu suferă nici o presiune, dar nici nu dă mustul care îl conţine. Dus la cramă şi strivit în teasc, strugurelui i se face o silnicie, un rău, însă numai pentru o scurtă vreme. Durerea presiunii aduce preţioasa roadă a vinului care înveseleşte inima omului. Dacă strugurele se teme de teasc, este în primejdie să putrezească pe coardă sau să fie înghiţit de păsări.

Asta este viaţa credincioşilor: ei sunt ca nişte struguri în via Domnului. Dacă în viaţa lor nu îndură nici un necaz, îi pândeşte primejdia ca sufletele lor să fie sterpe, amăgite de ispitele lumii şi înghiţite de iad. Furtunile, suferinţele, nedreptăţile sunt „teascul” binecuvântat, un instrument care doare, însă un mijloc prin care din inimile predate lui Dumnezeu ţâşneşte vinul mântuirii.

Aşa se explică strigătul plin de entuziasm al Sfântului Apostol Pavel din epistola către Romani, când mărturisea: „Ne lăudăm în suferinţe, bine ştiind că suferinţa aduce răbdare şi răbdarea încercare şi încercarea nădejde, iar nădejdea nu ruşinează” (Rom. 5, 3-5). Iar mai departe se limpezeşte gândul marelui misionar: „Dacă pătimim împreună cu El (Hristos), împreună cu El ne şi preamărim. Căci socotesc că pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi” (Rom. 8, 17-18).

De aceea şi Sfântul stareţ Ambrozie de la Optina era convins că „este bine de a fi în faţa Crucii Mântuitorului, dar este încă şi mai bine să suferi pentru El pe o cruce”.

Să ne gândim la Sfântul Apostol Andrei. Guvernatorul din Patras l-a ameninţat cu răstignirea, dacă va continua să propovăduiască. Ucenicul Domnului a răspuns: „Dacă m-aş teme de Cruce n-aş mai propovădui-o!”. Şi aşa a fost răstignit, murind pentru adevărul Evangheliei.

De obicei, când vin crucile, suntem ispitiţi să-L întrebăm pe Dumnezeu: De ce? Şi, de multe ori, Îl acuzăm pe Dumnezeu că le îngăduie, sau ne plângem că sunt prea grele. În schimb, Dumnezeu ni le face pe măsură, aşa cum este bine ilustrat în următoarea istorioară.

Se povesteşte că un om se plângea mereu Domnului că crucea sa este insuportabilă. Atunci Domnul îi permite să meargă într-o mare fabrică de cruci şi să-şi aleagă una mai puţin grea. Omul s-a dus şi încercându-le la rând pe toate, n-a găsit nici una mai uşor de purtat. Atunci şi-a dat seama că tot a lui, cea de la început, i se potrivea mai bine. De aici rezultă că tot ce vine de la Dumnezeu trebuie să primim cu supunere, că El nu va îngădui să fim ispitiţi peste puterile noastre, „ci odată cu ispita va aduce şi calea de a ieşi din ea, ca s-o putem răbda” (I Cor. 10, 13).

Suferinţa noastră unită cu a lui Hristos ne purifică şi ne aduce imense binecuvântări.

Iubiţii mei,

Sfânta Evanghelie de astăzi ne invită la un program de viaţă. Ea ne arată că omul credincios este chemat să lepede răul din sine şi patimile, apoi să sufere ispitele şi necazurile care se pun în calea urmării lui Hristos. Moştenitorii Împărăţiei cerurilor vor fi purtătorii crucii, cărora Hristos le-a promis „plată multă în ceruri” (Mt. 5, 12).

Noi, care întâmpinăm potrivnicii în viaţa zilnică, în starea sănătăţii, în legăturile cu semenii noştri, în profesia noastră, putem spune că suferim cu Hristos şi că purtăm Crucea Lui. Câtă bucurie avem ştiind că Iisus a sfinţit toate „crucile” ucenicilor Săi şi că dincolo de Golgota încercărilor noastre vom găsi şi noi biruinţa învierii!

Să ne fie clar că din contactul viu şi iubitor cu Mântuitorul nostru, noi ieşim înnoiţi şi transformaţi, dar aceasta cere întotdeauna nevoinţă, jertfă şi luptă. Oricare ar fi preţul urmării lui Hristos, să avem speranţa că printre lacrimi, prin umbrele vieţii, prin focul încercărilor, ni se arată zările paradisului de sus. Pe acesta vrea Domnul să ni-l dăruiască atunci când zice: „Celui ce biruieşte îi voi da să şadă cu Mine pe tronul Meu, aşa cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe tronul Său” (Apoc. 3, 21). Amin.