Cuvânt la Duminica a XXXIV-a după Rusalii - a fiului risipitor şi la Duminica a XXXII-a după Rusalii - a lui Zaheu - Sfântul Ioan Maximovici

 

Minţilor necoapte, jugul lui Hristos li se pare greu şi poruncile Lui, anevoioase. Ei cred că nu există vreo nevoie anume ca să asculte ceea ce ne porunceşte Dumnezeu şi Sfânta Sa Biserică. Putem sluji lui Dumnezeu - li se pare lor - fără a refuza să slujim lumii. „Suntem destul de puternici - spun ei - ca să rezistăm tentaţiilor pierzătoare şi ispitelor. Putem şi singuri să rămânem fermi în adevăr şi în învăţătura cea sănătoasă. Daţine să ne desăvârşim gândirea cu informaţii multilaterale! Daţi-ne posibilitatea să ne întărim singuri voinţa în mijlocul ispitelor şi al tentaţiilor! Şi fie ca simţurile noastre să se convingă prin experienţă nemijlocită de hidoşenia păcatului!”.

Şi i-a spus tânărul tatălui său: „Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere!”. În Pilda fiului risipitor (rătăcitor) este conţinută cea mai ziditoare lecţie pentru tineri. Într-adevăr, în fiul risipitor vedem întregul tablou al tinereţii uşuratice: superficialitatea, neseriozitatea, patima independenţei - într-un cuvânt, tot ce caracterizează cea mai mare parte a tinerilor.

Fiul cel mic a crescut în casa părintească. Ajungând la anii tinereţii şi-a închipuit că deja casa părintească era prea strâmtă pentru el. I se părea neplăcut să trăiască sub conducerea tatălui şi sub supravegherea mamei, dorea să-şi imite colegii, care se dedau gălăgioaselor plăceri ale lumii. „Sunt moştenitorul unei mari averi - cugeta el. N-ar fi mai bine dacă mi-aş primi chiar acum partea cuvenită? Voi putea să-mi chivernisesc bogăţia altfel decât o face tatăl meu”.

Şi uşuraticul tânăr se lăsă amăgit de strălucirea înşelătoarea plăcerilor lumii şi hotărî să arunce de pe umerii săi jugul ascultării şi să plece din casa părintească. Oare nu sunt similare imboldurile care îi fac pe mulţi şi astăzi să părăsească, dacă nu casa părinţilor pământeşti, atunci casa Tatălui Ceresc, adică să iasă de sub ascultarea Bisericii?

Minţilor necoapte, jugul lui Hristos li se pare greu şi poruncile Lui, anevoioase. Ei cred că nu există vreo nevoie anume ca să asculte ceea ce ne porunceşte Dumnezeu şi Sfânta Sa Biserică. Putem sluji lui Dumnezeu - li se pare lor - fără a refuza să slujim lumii. „Suntem destul de puternici - spun ei - ca să rezistăm tentaţiilor pierzătoare şi ispitelor. Putem şi singuri să rămânem fermi în adevăr şi în învăţătura cea sănătoasă. Daţine să ne desăvârşim gândirea cu informaţii multilaterale! Daţi-ne posibilitatea să ne întărim singuri voinţa în mijlocul ispitelor şi al tentaţiilor! Şi fie ca simţurile noastre să se convingă prin experienţă nemijlocită de hidoşenia păcatului!”.

Cu ce sunt mai bune aceste dorinţe decât cererea necugetată pe care i-a făcut-o fiul cel mic tatălui său: „Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere”? Şi iată că fiul cel uşuratic încetează să mai asculte de legile şi de sfaturile Sfintei Biserici, încetează să mai studieze cuvântul lui Dumnezeu şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi, ci îşi pleacă urechea la teoriile mincinoase ale falşilor învăţători şi îşi omoară cu astfel de ocupaţii cele mai bune ceasuri ale vieţii, începe să vină mai rar la dumnezeiasca biserică sau stă neatent, împrăştiat în biserică.

Nu găseşte posibilitatea să se ocupe cum se cuvine cu lucruri evlavioase şi să se exerseze în fapte bune, întrucât cea mai mare parte a timpului o foloseşte ca să meargă la spectacole, la petreceri publice şi aşa mai departe.

Cu alte cuvinte, cu fiecare zi se dedă tot mai mult lumii şi în sfârşit, pleacă „în ţara îndepărtată”. Unde se ajunge după o asemenea îndepărtare de Sfânta Biserică? Tot acolo unde a adus pe fiul risipitor plecarea din casa părintească.

Tinerii uşuratici îşi consumă foarte repede minunatele lor puteri şi capacităţi sufleteşti şi trupeşti şi distrug tot ce făcuseră bun mai înainte pentru vremea veşniciei. Iar între timp vine „o foamete mare în ţara aceea”, apare pustiirea lăuntrică şi nemulţumirea - urmări inevitabile ale plăcerilor zgomotoase; apare setea de desfătări, care se întăreşte şi mai mult prin satisfacerea patimilor păcătoase şi devine, în sfârşit, de nepotolit.

Şi cât de adesea se întâmplă că nefericitul petrecăreţ recurge, pentru satisfacerea patimilor sale, la îndeletniciri josnice şi ruşinoase, care nu-l fac să-şi vină în fire, ca fiul risipitor, şi nu-l întorc pe calea mântuirii, ci îi desăvârşesc pieirea, cea vremelnică şi cea veşnică!

(Să ne aducem aminte de vameşul Zaheu.) Iisus a intrat în Ierihon şi trecea prin oraş. Şi iată că un oarecare Zaheu, mai marele vameşilor, un om bogat, căuta să-L vadă pe Iisus, să vadă cine este. Nu putea vedea din spatele mulţimii, pentru că era mic de statură. Atunci, alergând înainte, s-a urcat într-un sicomor ca să-L vadă, pentru că Iisus urma să treacă pe acolo.

„Când ajunse în acel loc, Iisus, privind în sus, îl văzu şi îi spuse: Zaheu, coboară mai repede, căci astăzi trebuie să fiu în casa ta”. El coborî degrabă şi îl primi cu bucurie”. Şi văzând lumea acestea, a început să cârtească şi să murmure, că Iisus a intrat la un om păcătos. „Iar Zaheu, stând, i-a spus Domnului: Iată, jumătate din averea mea o dau săracilor şi dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit. Iar Iisus a zis: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam. Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut” (Luca 19, 1-10).

Cine este Zaheu? „Mai marele vameşilor”. Obişnuita antiteză dintre vameşul smerit şi mândrul fariseu ne întunecă adesea în minte caracteristicile reale ale acestor două tipuri de personaje.

Dar, ca să înţelegem corect Evanghelia, trebuie să ni-i imaginăm cu claritate. Fariseii erau într-adevăr drepţi. Dacă, pe buzele noastre, numele de „fariseu” sună ca o ocară. În zilele lui Hristos şi în primele decenii ale creştinismului nu era aşa. Dimpotrivă, Sfântul Apostol Pavel declară triumfător în faţa iudeilor: „Eu sunt fariseu, fiu de farisei” (Fapt. 23, 6).

Apoi tot el le scrie creştinilor, fiilor săi duhovniceşti: „Sunt din neamul lui Israel, din seminţia lui Veniamin, evreu din evrei, după lege fariseu” (Fii. 3, 5). Şi în afară de Sfântul Apostol Pavel, mulţi alţi farisei au devenit creştini: Iosif, Nicodim, Gamaliel.

Fariseii (în ebraica veche, „perusim”, în aramaică, „ferisim”, ceea ce înseamnă „alţii”, „separaţi”) erau râvnitori ai Legii lui Dumnezeu. Ei „se odihneau în Lege”, adică meditau la ea necontenit, o iubeau, se străduiau să o împlinească întocmai, o propcvăduiau, o tâlcuiau.

Rostul demascărilor repetate a fariseilor pe care le face Domnul este de a-i preveni că toată nevoinţa lor, toate silinţele lor cu adevărat bune, ei le compromit în ochii lui Dumnezeu, le fac de nimic şi astfel îşi capătă osândă, iar nu binecuvântare de la Dumnezeu, datorită înălţării cu duhul, din pricina faptelor de dreptate pe care le săvârşesc, a orgolioasei păreri de sine şi ce este mai grav, a osândirii aproapelui - pentru care îl avem ca exemplu grăitor pe fariseul din pildă, care spunea: „Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni” (Luca 18, 11).

Dimpotrivă, vameşii erau cu adevărat păcătoşi, încălcători ai legilor fundamentale ale lui Dumnezeu. Vameşii erau cei ce strângeau birurile de la evrei pentru romani. Să nu uităm că evreii, cunoscându-şi bine situaţia de excepţie de aleşi ai lui Dumnezeu, erau vestiţi prin faptul că „Noi suntem sămânţa lui Avraam şi nimănui niciodată n-am fost robi” (In. 8, 33).

Iar acum, în urma ştiutelor evenimente istorice, ei s-au trezit subjugaţi, înrobiţi de poporul mândru şi brutal, „de fier”, al păgânilor romani. Şi jugul acestei înrobiri se îngreuna tot mai mult şi devenea tot mai apăsător.

Semnul cel mai simţit şi mai grăitor al subjugării şi al supunerii evreilor de către romani era plata către cuceritorii lor a tot felul de biruri şi dajdii. Pentru evrei, ca şi pentru toate popoarele antichităţii, plata birurilor era în primul rând un semn al supunerii. Iar romanii, neavând nici un fel de scrupule faţă de poporul cucerit, le pretindeau cu brutalitate şi neînduplecare atât birurile hotărâte, cât şi altele suplimentare.

Desigur că evreii plăteau cu ură şi cu dispreţ. Nu degeaba, dorind să-L compromită pe Domnul în faţa poporului Său, cărturarii îl întrebau: „Se cuvine să dăm dajdie Cezarului sau nu?” (Matei 22,17). Ei ştiau că, de Hristos va răspunde că nu, va fi uşor de învinuit în faţa romanilor, iar dacă va răspunde da, atunci va fi compromis definitiv în ochii poporului Său.

Atâta vreme cât romanii cârmuiau Iudeea prin intermediul domnitorilor locali, de felul lui Irod, Arhelau, Agripa şi alţii, această supunere faţă de Roma şi în particular, obligativitatea plăţii birurilor se îndulcea pentru iudei prin faptul că ei se supuneau nemijlocit domnitorilor lor, cărora le plăteau tributul, iar aceia, la rândul lor, se supuneau şi plăteau Romei.

Dar exact cu puţină vreme înainte de începerea propovăduirii Mântuitorului, s-a produs o schimbare în sistemul de conducere a Iudeii. Recensământul general, legat de evenimentul Naşterii lui Hristos, a fost primul pas pentru instaurarea tributului individual pentru toţi supuşii romani ai acestei regiuni, în anul 6 sau 7 după Naşterea lui Hristos, după înlocuirea lui Arhelau, când a fost introdusă dania personală pentru toţi locuitorii Palestinei, iudeii au răspuns la aceasta cu revolta fariseului Sadoc şi a lui Iuda Galileianul (vezi Fapt. 5, 37) şi cu mare greutate reuşi Arhiereul Iazar să liniştească atunci mulţimea.

În locul domnitorilor locali, au fost numiţi la conducerea Iudeii şi a regiunilor învecinate procuratori romani. Pentru o mai eficientă colectare a tributului, romanii au apelat la un institut al vameşilor, existent deja de multă vreme la Roma. Dar, în timp ce la Roma şi în întreaga Italie vameşii se recrutau din respectabila pătură socială a călăreţilor, în Iudeea romanii erau nevoiţi să recruteze vameşi din renegaţii societăţii, din iudeii care acceptau să treacă în slujba lor şi să-şi constrângă confraţii la plata daniilor.

Acceptarea unei asemenea slujbe era coreiată cu cea mai profundă decădere morală. Ea era legată nu numai de trădarea naţională ci, în primul rând, de cea religioasă: ca să devii armă de înrobire a poporului ales de Dumnezeu de către nişte păgâni primitivi, trebuia să te lepezi de făgăduinţa lui Israel, de sfinţii lui, de speranţele lui, mai ales că romanilor nu le păsa de suferinţele sufleteşti ale agenţilor lor: acceptând această funcţie, vameşii trebuiau să facă jurământ păgânesc de credinţă împăratului şi să aducă jertfă păgânească spiritului său (geniului împăratului).

Desigur că vameşii, strângând biruri de la fraţii lor de acelaşi sânge, nu urmăreau numai interesele Romei. Dar, urmărindu-şi scopurile egoiste, îmbogăţindu-se pe spinarea confraţilor înrobiţi, ei îngreunau şi mai mult, insuportabil de mult, jugul asupririi romane.

Iată cine erau vameşii, iată de ce erau înconjuraţi de ură îndreptăţită şi de dispreţ, ca trădători ai poporului lor, trădători nu ai unui neam oarecare, ci ai celui ales, arma lui Dumnezeu în lume, unicul popor prin care lumii îi putea veni renaşterea şi mântuirea.

Toate acestea se referă în cel mai înalt grad la Zaheu, întrucât el nu era un vameş de rând, ci mai marele vameşilor - arhitelonis. Fără îndoială că le făcuse pe toate: adusese jurământ păgânesc şi jertfa păgânească, îi jupuia fără milă de dăjdii pe confraţii săi, le mai şi mărea birurile în interesul lui propriu. Şi deveni, cum mărturiseşte Evanghelia, un om bogat.

Desigur că Zaheu înţelegea bine că pentru el erau pierdute toate aşteptările lui Israel. Toate cuvintele pronunţate de prooroci, îndrăgite din copilărie, la auzul cărora fremăta de bucurie orice suflet credincios din vremea Vechiului Legământ, „cunoscător al strigătului proorocesc”, nu erau pentru el. El era trădătorul, un renegat. El nu avea parte în Israel. Şi iată că ajung până la el zvonuri că Sfântul lui Israel, Mesia cel profeţit de prooroci, a venit deja pe pământ şi împreună cu un mic grup de ucenici, trece prin câmpiile Galileei şi Iudeei, propovăduind Evanghelia împărăţiei şi săvârşind mari minuni, în sufletele credincioase se aprind, fremătător, speranţe pline de bucurie.

Cum va reacţiona la aceasta Zaheu?

Pentru el, personal, venirea lui Mesia este o catastrofă, înseamnă că stăpânirea romană se sfârşeşte şi desigur că biruitorul Israel se va răzbuna pe el pentru pierderile suferite din cauza lui, pentru jignirile şi strâmtorările pe care i le-a pricinuit.

Dar chiar dacă nu este aşa, căci - după mărturia proorocului - Mesia vine drept, biruitor şi smerit (Zah. 9, 9) chiar şi atunci biruinţa lui Mesia nu îi va aduce decât cea mai mare ruşinare şi privarea de toată bogăţia şi situaţia pe care le-a dobândit cu înfricoşătorul preţ al trădării lui Dumnezeu, a poporului natal şi a tuturor aşteptărilor lui Israel.

Dar poate că nu e tocmai aşa. Poate că noul prooroc nu e deloc Mesia. Nu toată lumea crede în El. Cei mai importanţi duşmani ai vameşilor şi în particular, ai lui Zaheu - fariseii şi cărturarii - nu cred în El. Poate că toate acestea nu sunt decât scornelile deşarte ale lumii. Atunci poate continua să trăiască liniştit, ca şi mai înainte.

Dar Zaheu nu vrea să rămână ţintuit de astfel de gânduri. El vrea să-L vadă pe Iisus, ca să se lămurească, să se lămurească cu certitudine cine este El. Şi Zaheu doreşte ca proorocul (…) care trece pe lângă el să fie cu adevărat Mesia Hristosul. El doreşte să strige, împreună cu proorocii: „O, dacă ai desface cerurile şi ai coborî!” - chiar dacă asta ar însemna o catastrofă de moarte pentru el, Zaheu.

Există, va să zică, în sufletul său astfel de adâncimi, pe care nici el însuşi nu şi le dibuise până acum, există în el o iubire aprinsă, arzătoare, mistuitoare, totalmente dezinteresată faţă de „aşteptarea popoarelor”, faţă de chipul zugrăvit de profeţi al blândului Mesia, Care „a luat asupra Sa neputinţele noastre şi a purtat durerile noastre”.

Şi dacă s-a ivit ocazia de a-L vedea, Zaheu nu se mai gândeşte la sine. Pentru el personal, pentru Zaheu, biruinţa lui Mesia înseamnă dezastru şi moarte. Dar el nu se gândeşte la asta. El vrea să-L vadă măcar cu coada ochiului pe Acela pe Care L-au prevestit Moise şi proorocii.

Şi iată că Hristos trece pe lângă el. El este înconjurat de mulţime. Zaheu nu poate să-L vadă, fiind mic de statură. Dar setea cu totul dezinteresată a lui Zaheu, dezinteresată până la totala lepădare de sine, ca măcar de departe să-L vadă pe Hristos, este atât de nemărginită, este de nebiruit, încât el - un om bogat, cu situaţie, funcţionar al Imperiului roman - neţinând seama de nimic, cuprins doar de dorinţa fierbinte de a-L vedea pe Hristos, în mijlocul mulţimii duşmănoase, care-l urăşte şi-l dispreţuieşte, încalcă toate convenţiile, toate cuviinţele formale şi se suie în copac, într-un smochin - un sicomor, care crescuse în cale.

Şi ochii marelui păcătos, căpetenia trădătorilor, se întâlniră cu ochii Sfântului lui Israel - Hristos Mesia, Fiul lui Dumnezeu. Iubirea vede ceea ce nu îi este accesibil ochiului indiferent sau duşmănos. Iubind dezinteresat chipul lui Mesia, Zaheu a putut să recunoască imediat în învăţătorul aflat în trecere prin Galileea pe Domnul Hristos, iar Domnul, plin de iubire dumnezeiască şi omenească, a văzut în acest Zaheu, care îl privea din ramurile sicomorului, acele adâncimi sufleteşti pe care nici Zaheu nu şi le cunoscuse până atunci.

Domnul a văzut că iubirea arzătoare pentru Sfântul lui Israel, neîntunecată câtuşi de puţin de vreun interes personal, a acestei inimi de trădător, poate să-l renască şi să-l înnoiască. Atunci răsună glasul dumnezeiesc: ,Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân”. Şi renaşterea morală, mântuirea, înnoirea au venit la Zaheu şi la toată casa lui.

Fiul Omului a venit cu adevărat să-i caute şi să-i mântuiască pe cei pierduţi. „Doamne, Doamne şi noi Te-am trădat odinioară, ca Zaheu, pe Tine şi lucrarea Ta, ne­am lipsit de partea noastră din Israel, ne-am trădat aşteptările! Dar, chiar de-ar fi întru ruşinarea noastră şi a celor ca noi, vie împărăţia Ta, biruinţa Ta şi sărbătoarea Ta! Ca să nu-şi bată joc vrăjmaşii Tăi de moştenirea Ta! Chiar dacă venirea Ta ne va aduce pieire şi osândă, după cum merităm pentru păcatele noastre, vino, Doamne, vino cegrabă! Dar dă-ne să vedem, măcar de departe, biruinţa adevărului Tău, chiar dacă nu vom izbuti a-i fi părtaşi! Şi pomeneşte-ne, mai presus de aşteptările noastre, cum l-ai pomenit odinioară pe Zaheu!”.

Sfântul Clement Romanul relatează că, ulterior, Zaheu a devenit însoţitorul Sfântului Apostol Petru şi împreună cu întâiul dintre apostoli, a propovăduit la Roma, unde şi-a primit mucenicescul sfârşit pentru Hristos, în timpul lui Nero.

Le-a răsplătit romanilor creştineşte, cu cea mai mare binefacere pentru răul de moarte pe care au fost pe cale să îl pricinuiască, în mândra capitală a romanilor, care l-au ispitit şi l-au înrobit odinioară şi l-au silit să se lepede de tot ce-i era mai sfânt sufletului său, soseşte Zaheu, eliberat de harul Domnului nostru Iubitor de oameni şi îi aduce Romei nu blestem, ci binecuvântare, dându-şi pentru aceasta chiar propria viaţă.

De la același autor

Ultimele din categorie