În zilele Postului Mare, Sfânta Biserică ne îndreaptă gândurile spre evenimentele evanghelice, la chipul vameșului și fariseului. „Doamne, milostiv fii mie păcătosul”, a rostit vameșul din adâncul inimii și cu multă smerenie aflându-se în templu, el, care era urât de toți, în timp ce fariseul, aparent împlinitor al tuturor poruncilor Legii, se mândrea și se socotea drept.

Oare cum apărem noi în viața de zi cu zi în fața lui Dumnezeu: vameși sau farisei? Oare săvârșim fapte bune ca să ne putem mândri? Și, în general, pot sta alături fapta bună și patima?

Să ne aducem aminte de Sfânta Scriptură, care spune că din cauza mândriei a avut loc prima cădere: îngerul Domnului a vrut să fie mai presus de Creatorul său. Și prin smerenie s-a ajuns la mântuire: Dumnezeu, prin marea Sa smerenie, S-a întrupat și a pătimit.

Când Adam era în rai, Dumnezeu i-a trimis toate fiarele câmpului și toate păsările cerului, ca să-i fie de ajutor, iar Adam le-a pus nume tuturor. Cât timp omul n-a știut de păcat, toate animalele îi erau supuse și ascultau de el. După cădere însă, toate creaturile au început să sufere și să se chinuie.

Acum, când omul ajunge la starea de smerenie adâncă ce i-a fost dată lui Adam, el poate porunci din nou animalelor. Nu le dresează ca la circ, însă fiarele sălbatice îl slujesc. Animalele simt acest duh și se închină în fața omului, se smeresc. Atunci când, pe arena Colosseumului, asupra creștinilor erau eliberate fiarele sălbatice, acestea își plecau capetele în fața lor și le lingeau mâinile și picioarele. Astfel, prin smerenie, omul ajungea la curăția lui Adam de dinainte de păcat.

(Îndrumar creștin pentru vremurile de azi: convorbiri cu Părintele Ambrozie (Iurasov) , vol. 2, Editura Sophia, 2009, p. 183)