Parabola Domnului din Evanghelia după Matei (25, 31-46) ne dezvăluie criteriile după care vom fi judecaţi fiecare dintre noi. Această duminică a Triodului este numită, în calendarul creştin ortodox, „a Înfricoşătoarei Judecăţi”.

Dacă suntem onești, realizăm lesne că nu putem fi milostivi precum „Cel Milostiv” decât dacă cerem de la El acest dar (sau har). Iar darul nu se dobândeşte decât prin cunoaşterea poruncilor lui Dumnezeu şi împlinirea lor, inclusiv prin rugăciune, post, participare la slujbe şi, mai ales, prin împărtăşirea Sfintele Taine. Putem fi, pentru o vreme, filantropi, dintr-o pornire sinceră a inimii sau din interesul de a fi apreciaţi de oameni. Dar dragostea noastră pentru aproapele fie este una de faţadă, fie „se consumă” atâta vreme cât nu se „hrănește” din Însăşi Iubirea care este Dumnezeu. Noi nu putem nici ierta, nici iubi cu adevărat (desăvârșit), dacă nu ne insuflă Dumnezeu o astfel de putere. Dacă, însă, ne apropiem de El împlinind poruncile Iubirii, atunci găsim şi Calea care leagă inima noastră de inima aproapelui.

Unii cred că se pot apropia de Dumnezeu ignorându-i pe cei de lângă ei, mai ales pe cei nevoiaşi sau neputincioşi. Unora ca aceştia le răspunde Sfântul Apostol Ioan prin cuvintele: „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească” (I Ioan 4, 20). Plecând şi de la această învăţătură, avva Antonie spune în Patericul egiptean: „De la aproapele este viaţa şi moartea; că de vom dobândi pe fratele, pe Dumnezeu dobândim”.

Să ne închipuim momentul sfârşitului nostru şi al lumii în termenii unei reţele sociale (că tot este paradigma veacului acestuia). Fiecare om ar fi simbolizat de un terminal de la care poţi avea acces la ceilalţi. Dacă ai o relaţie bună cu cineva, mai ales dacă i-ai făcut un bine, ai şanse mari de a fi acceptat ca prieten, de a avea acces la anumite lucruri ale sale şi de a putea comunica cu el. Dacă nu, rămâi izolat, evident, în acel mediu virtual. Aşa se întâmplă şi în viaţa reală. Fiecare milostenie făcută cuiva creează o punte, o legătură – cum e firesc să existe între un binefăcător şi cel căruia i se face un bine. Cu cât faci mai mult bine la mai mulţi oameni, cu atât creşte şi se întăreşte numărul de astfel de legături, creând o adevărată reţea prin care poţi fi în comuniune şi cu ei, şi cu alţii cu care nu eşti în contact direct, ci prin intermediari. Iar când vei trece dincolo, vei avea în inimă obişnuinţa cultivată aici, pe pământ, de a fi cu ceilalţi într-o astfel de relaţie de iubire (căci milostenia pentru aproapele naşte dragoste dumnezeiască în sufletul nostru).

Iadul este singurătate în proximitate, în apropierea celuilalt, după cum ne dezvăluie şi Sfântul Macarie Egipteanul. Acesta găsește în pustie căpăţâna unui mort care, prin puterea lui Dumnezeu, îi mărturiseşte că se chinuie într-un foc în care cei de acolo nu se pot vedea faţă către faţă, „ci faţa fiecăruia e lipită de spatele celuilalt”. Chinurile iadului sunt chinurile celui care nu şi-a cultivat, prin milostenie, iubirea pentru semenii săi, iar dincolo va fi lângă alţii asemenea cu el, conştientizând fiecare prezenţa celuilalt, dar neavând între ei nici un fel comuniune. Mortul îi spune Sfântului Macarie că au, totuşi, o mică mângâiere, atunci când el se roagă pentru dânşii. Atunci, pentru o clipă – mărturiseşte sărmanul suflet chinuit –, „fiecare vede dintr-o parte faţa celuilalt”. Invers, Raiul e bucuria de a te afla mereu în faţa celuilalt, de care nu te ascunzi şi de care nu-ţi fereşti privirea (nici cu ruşine, nici cu dispreţ). A ni-l asuma pe celălalt, cu toate lipsurile lui (mai ales cu acestea!), este ceea ce ne îmbogăţeşte, de fapt, de o prezenţă fără complezenţă.