Tradiţia athonită spune că în zona numită astăzi Colciu (Kaletzi) a fost cândva un schit. Acesta a fost întemeiat anterior veacului al XIII-lea, într-unul dintre locurile cele mai înalte din partea de sud a Mănăstirii Vatoped, de-a lungul coastei de răsărit a Peninsulei Athonite. În jurul bisericii centrale (kiriakonului) şi a turnului de apărare zidit împotriva incursiunilor piraţilor s-au construit, în timp, până la zece chilii.

Între chiliile care au existat se numără Chilia Sfânta Treime, Chilia Sfinţii Apostoli, Chilia Sfântul Ştefan, Chilia Tuturor Sfinţilor, Chilia Întâmpinarea Domnului, Chilia Sfinţii Arhangheli, Chilia Sfinţii Doctori fără de arginţi Cosma şi Damian, Chilia Sfântului Gheorghe, Chilia Naşterii Înaintemergătorului şi Chilia Sfânta Ana. Dintre acestea, numai ultimele cinci mai sunt astăzi locuite. Chilia Sfinţii Arhangheli se află într-un amplu proces de restaurare, coordonat de mănăstirea Vatoped, aici urmând a veni o obşte de părinţi georgieni. Tot ce a mai rămas din celelalte chilii sunt fundaţiile, acoperite de tufe de mure.

Cel mai de seamă dintre nevoitorii schitului, de-a lungul veacurilor, a fost Cuviosul Agapie, canonizat ca sfânt şi prăznuit pe 1 martie. Acesta a locuit împreună cu bătrânul său îndrumător în Chilia Sfânta Treime, la mijlocul şi sfârşitul secolului al XVIII-lea.

Perioada cea mai grea pentru monahismul athonit a fost după sângeroasa revoluţie de la 1821, când grecii s-au ridicat împotriva ocupaţiei turceşti. În acea vreme, majoritatea călugărilor din Sfântul Munte, bună parte din ei participanţi activi la lupte, au fugit sau au fost martirizaţi de soldaţii otomani, dornici de răzbunare.

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, Sfântul Munte a început să treacă printr-o renaştere spirituală. Câţiva monahi s-au strecurat înapoi la Colciu, primul dintre ei fiind bătrânului Ilie Vulpe, de la Chilia Naşterii Înaintemergătorului, în anul 1984. Întreaga regiune a început astfel să înflorească spiritual.

Odată cu restaurarea locaşului, în jurul părintelui Ilie s-au adunat cinci ucenici – Eftimie, Andrei, Paisie, Gherasim şi Ioan (Guţu) – alcătuind o renumită familie duhovnicească.

Părintele Ioan Guţu (1906 - 5 dec 1996) a venit la Colciu în 1925 şi, după trecerea la Domnul a bătrânului Ilie Vulpe (1928), a continuat lucrarea duhovnicească a acestuia.

O a doua chilie cu vieţuitori români este Chilia Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. Aşezământul se află la câteva sute de metri de vechiul turn de apărare, pe versantul de răsărit al Sfântului Munte, la o altitudine de aproape două sute de metri şi la o distanţă de 15-20 minute de malul mării. Aici clima este mai uscată, chilia nefiind în bătaia curenţilor de aer vătămători.

Data construirii în această zonă a primului locaş închinat Sfântului Gheorghe se pierde în negura vremurilor. Dar, după spusele Bătrânului Dionisie Ignat († 2004), o tradiţie foarte veche menţionează că locul a fost ales printr-o minune săvârşită de Sfântul Gheorghe, aşa zisa Minune cu turcul.

Un boier turc, plutind cu corabia în apropierea coastei de răsărit a Athosului, a fost surprins de o furtună. Pe malul mării, între Colciu şi Mănăstirea Pantocrator, este un loc numit de pescari Pirgaki, unde valurile au scobit un golf mic, între pereţii mari de stâncă. Aici a ajuns noaptea corabia cu pânze a turcului, vântul suflând cu putere din larg. Boierul agarean, temându-se că se va zdrobi cu corabia de stânci, şi-a pierdut orice nădejde de scăpare. Însă, şi-a amintit de un sfânt al ghiaurilor (creştinilor) şi i-a cerut ajutorul, strigând: „Sfinte Mare Mucenice Gheorghe, ajută-mă să ies din primejdia aceasta!”. Iar Sfântul, grabnic ajutător fiind, l-a izbăvit în chip minunat. Dimineaţa, văzând la lumina zilei pereţii stâncoşi şi primejdia de moarte în care fusese, turcul s-a hotărât să ridice în apropiere un proschinitar Sfântului Gheorghe, izbăvitorul său, chiar pe locul actualei biserici a chiliei.

Mai târziu, călugării au făcut un paraclis închinat sfântului, spre amintirea Minunii cu turcul, apoi în jurul acelei bisericuţe s-a întemeiat prima comunitate monahală, loc de linişte şi de pustnicie.

Biserica actuală are pe unul din pereţi o placă de marmură care datează din secolul al XVII-lea şi care aminteşte numele ierodiaconului Galaction şi al monahului Ambrozie, doi ctitori care au refăcut paraclisul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe.

În jurul anului 1880, un monah de la chilia vecină închinată Sfântului Ştefan, pe nume Antonie, a venit la Chilia Sfântul Gheorghe, refăcând-o parţial. Cum la Sfântul Ştefan nu prea era apă, iar la Sfântul Gheorghe existau două izvoare foarte bune, condiţiile de trai de aici erau mai prielnice şi se putea face şi grădinărit. Unul dintre aceste izvoare poartă numele de „Aghiasma Sfântului Gheorghe” şi nu a secat niciodată, nici chiar în perioadele de secetă prelungită, când la alte izvoare din Colciu nu se găseşte apă.

După Părintele Antonie s-au nevoit aici mai mulţi monahi şi duhovnici români, dintre care Gherontie şi Nicandru din Basarabia, ieroschimonahul şi duhovnicul Mihail, care a venit de la Schitul Kavsocalivia cu ucenicii săi, apoi ieromonahul Ioanichie, monahul Nichifor şi alţii. Mai târziu, în anul 1937, ieromonahul Ioanichie cu obştea sa, urmaşi ai duhovnicului Gavriil Mateescu, se mută la o chilie de lângă Kareia, iar la Chilia Sfântul Gheorghe vine Bătrânul Ghedeon Chelaru cu obştea lui, din care făcea parte şi Părintele Dionisie Ignat, împreună cu fratele lui după trup, Ghimnazie. De numele acestor trei monahi se leagă înflorirea duhovnicească a Chiliei „Sfântului Gheorghe”, care a devenit spre sfârşitul vieţii Părintelui Dionisie Ignat – ajuns unul dintre cei mai experimentaţi părinţi athoniţi –, loc de pelerinaj pentru toţi cei dornici să primească un cuvânt de folos în stare să le schimbe vieţile.

Aproape de Chilia Sfinţii Arhangheli, se gaseşte un al aşezământ românesc, o colibă refăcută în urmă cu câţiva ani, unde s-a nevoit părintele Gherasim, trecut la Domnul în ziua de 20 februarie 2018.

(Foto) Vizită la turnul bizantin de la Colciu – Athos

(Foto) Chilia „Sfântul Gheorghe” Colciu – Athos