Lumina e încă albăstruie, soarele a răsărit de puțină vreme, iar gerul – năprasnic. Din turnul lui Ștefan Vodă, un om coboară acoperit mai mult cu rugăciune, decât cu cojocul peticit tras pe spate. Zăpada îi scârțâie sub tălpile goale, aspre și crăpate adânc, cum e coaja nucului. Dacă se oprește mai mult într-un loc, stratul înghețat prinde-a se topi ușurel, ca la foc mic. Din cojocul descheiat la piept, de sub cămașa aspră de in se ițește crucea grea de lemn, atârnată de-o sforicică la gât. Barba încurcată și căruntă, scurtă, nu-i ajunge până la Psaltirea strânsă bine la inimă. În mâna dreaptă ține o cruce de lemn. De carte și de cruce nu se desparte niciodată, orice-ar fi! Din creștetul descoperit i se ridică fuior de abur, cum se ridică ceața alburie câteodată de pe Pietricica Neamțului.

Omul face o cruce și cu Doamne-ajută pornește pe strada mare, cântând pe de rost, tare și rar, psalmii lui David. Și cântă rugăciunea, și merge și merge, iar tălpile goale lasă adâncituri calde în zăpadă.

În calea lui, câinii asmuțiți de frig se liniștesc și prind a se gudura. Copiii care se-aleargă pe toate ulițele când îl văd se cumințesc, zici că din mâinile lui ar curge râuri de zaharicale. În curăția lor, pruncii simt blândețea și bunătatea omului, care i se citesc pe chip și în privirea senină.

Târgoveții guralivi, cum îl văd, cum aleargă să-i sărute Psaltirea și să-l roage de-un cuvânt bun, de-o binecuvântare. Nu există om în toată Piatra Neamțului să nu-l cunoască și să nu-l strige pe nume.

„Moș Gheorghe, mi-i bolnavă fată, roagă-te pentru ea!”

„Moș Gheorghe, intră și-n prăvălie la mine, că poate s-o milostivi Dumnezeu și mi-o merge bine, să am cu ce-mi crește copiii!”

„Moș Gheorghe, hai să-ți dau niște opinci și-o căciulă, că tare ți-o fi frig!”, îl roagă câte unii care încă nu s-au obișnuit cu nevoința lui și încă se lasă însuflețiți de o milă nepotrivită (Matei 16, 22), ca a ucenicului Petru care, din compătimire, voia să-L întoarcă pe Domnul de pe drumul crucii. „Lasă, drăguță, că picioarele mele sunt mai calde ca ale voastre!” – nu dă mai multe explicații. Dacă tălpile goale care se arată a fi mai puternice decât gheața și zăpada nu le arată nimic despre puterea lui Dumnezeu, ce ar putea el să le explice prin cuvinte? „Mulțumesc, drăguță, dar nu am nevoie de nimic. Dumnezeu să vă primească dragostea, dați la alții mai săraci!”

„Ține de-aici, Moș Gheorghe, câțiva gologani, să te rogi și pentru noi!” – dar Moș Gheorghe nu primește niciodată mai mult de un ban de la fiecare. Îi strânge în punga pe care o poartă cu el, iar în drumul lui trece pe la brutărie, de unde omul lui Dumnezeu cumpără un sac de pâine. Mare lucru, căci în târg mămăliga-i temelie, n-au oamenii cu ce plăti pâine în fiecare zi... Moș Gheorghe trimite pe cineva să lase sacul de pâine la turn, până s-o întoarce el, la asfințitul soarelui.

Omul lui Dumnezeu străbate de dimineață până seara tot orașul, cântând Psaltirea, bucuros de toți cei pe care-i întâlnește în cale. Întrerupe psalmii numai ca să vorbească despre Evanghelie, scurt și fără nici o fală, celor care-i cer cuvânt de învățătură.

Când Psaltirea e aproape gata de cântat, Moș Gheorghe face cale-ntoarsă către turnul clopotniță. Rostind ultimii psalmi, zărește ceata de săraci care-l așteaptă. S-au învățat să-l întâmpine la turn, seara, știind că îi omenește pe fiecare cu pâine și vorbă de folos. Câte-o văduvă sau câte-un orfan îi cere bani și se minunează că Moș Gheorghe bagă mâna în pungă și scoate exact cât are nevoie fiecare, fără să se uite sau să numere vreodată.  

După întâlnirea cu săracii și cerșetorii târgului, Moș Gheorghe „urca în turn singur, numai cu Psaltirea sub braţ. Acolo zăbovea în rugăciuni de taină până către seară. După asfinţitul soarelui, mânca legume fierte şi îndată se culca”, spune  Părintele Ioanichie Bălan, în Patericul românesc. Dar dacă era luni, miercuri sau vineri, Moș Gheorghe nu gusta nimic.

„La ora 11 noaptea, bătrânul cobora din turn, se închidea în biserică şi se ruga acolo singur, neştiut de nimeni, până dimineaţa.” Avea cheie de la părintele și în fiecare noapte priveghea în biserica Sfântului Ioan Domnesc. Pe lespezile reci de piatră făcea metanii, rostea rugăciuni, îi pomenea pe cei de la care primea milostenie, se ruga pentru toată lumea și pomenea simplu toți sfinții din calendar, pe rând: „Maica Domnului, miluiește-ne pe noi păcătoșii! Sfinte Nicolae, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi! Sfinte Ioane, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!” și tot așa.

În zorii zilei, se-ntorcea în turn, se mai odihnea o oră-două, apoi pleca din nou la drum cu Psaltirea, „cartea de rugăciuni cea mai iubită în viaţa bătrânului Gheorghe Lazăr. O ştia pe de rost din tinereţea sa şi o rostea regulat în fiecare zi. Bătrânul rostea psalmii în ison, cu glas tare şi rar, zicând: 

«Acum să începem drăguţele de rugăciuni ale catismei întâi!»

După ce termina, adăuga: 

«Acum să începem drăguţele de rugăciuni ale catismei a doua!»

Aşa continua până ce termina Psaltirea. Apoi împărţea milostenie şi se urca din nou în turn”.

Așa desculț și fără acoperământ pe cap, chit că afară era crivăț sau „cuptor”, a propovăduit Moș Gheorghe Evanghelia zeci de ani. Blândețea vocii, înfățișarea neobișnuită, Psaltirea și crucea pe care le strângea la piept oriunde mergea, sfaturile duhovnicești scurte și smerite, binefacerile, prorociile și minunile pe care le făcea – toate îl făcuseră cunoscut nu doar în Piatra Neamț, ci în toată Moldova.

Cum a ajuns acest om să trăiască în felul acesta? De unde venea și de ce ducea viață de pustnic în mijlocul lumii?

După cele mai elementare criterii formale de încadrare religioasă, el a fost un simplu mirean. Gheorghe Lazăr s-a născut în anul 1846, în comuna Șugag, județul Alba. Mai avea doi frați, Andrei și Nicolae, iar mama și tatăl erau agricultori, îndeletnicindu-se mai ales cu creșterea vitelor.

Toți puteau să vadă în viața copilului Gheorghe smerenie, ascultare, dragoste de biserică și de Psaltire, simplitate și nevinovăție, faptul că „mânca puțin și atunci de post”, după cum relatează Arhimandritul Ioanichie Bălan, cel care a devenit și biograful viitorului sfânt.

În 1870, la 24 de ani, s-a căsătorit cu o tânără credincioasă, Pelaghia Todescu (o „muncitoare agricolă, română ortodoxă”, care a trăit până la 90 de ani). Dar n-au făcut nunta ca de obicei cu muzică, joc și veselie, ci o nuntă modestă, creștinească. Una dintre fiicele Sfântului Gheorghe, mătușa Marta, povestea un lucru minunat, auzit din gura mamei sale: „A doua zi după nuntă – spunea bătrâna – tata a dispărut din casă. Nu era nicăieri. Mama și rudele l-au căutat peste tot. Numai în grădină nu l-au căutat. Când s-au dus unii în fundul grădinii l-au găsit la rugăciune. Stătea nemișcat, în genunchi, cu fața și cu mâinile întinse către cer. Toți s-au uimit, nimeni nu îndrăznea să-l deranjeze. Iar el, când a observat că l-au văzut oamenii, și-a lăsat mâinile în jos și s-a dus în casă” (din biografia consemnată de Părintele Ioanichie Bălan).

Cu Pelaghia Todescu a avut cinci copii: doi băieți (Ioan și Vasile, care a murit de mic) și trei fete (Maria, Ana și Marta). Dornic de cât mai multă liniște, tânărul Gheorghe și-a făcut casa la 4 km distanță de sat, spre munte, unde își avea și pășunea. „În casa sa se citea în fiecare zi Psaltirea” (Dumitru Stăniloae). Noaptea se retrăgea la marginea pădurii, făcea sute de metanii, stătea la rugăciune cu mâinile sus multă vreme, apoi citea la Psaltire, dădea din câte avea milostenie și postea permanent.

Gheorghe din Șugag devine pelerinul lui Hristos

Părintele Dumitru Stăniloae scrie: „După paisprezece ani de viață familială, în 1883-1884 [Moș Gheorghe] a luat hotărârea de a merge la Ierusalim cu mai mulți țărani din satul său. A primit consimțământul nevestei lui, care a rămas singură cu cei patru copii. A luat cu el Evanghelia și Psaltirea. Rugăciunea neîntreruptă a lui Iisus se afla în inima sa. A mers pe jos până la Constanța, de unde a luat vaporul; dormea două ore pe noapte și se ruga neîncetat. La Ierusalim a rămas patru zile, mergând în fiecare zi de câte trei ori la Sfântul Mormânt pentru a participa la Sfânta Liturghie și la alte slujbe. Apoi a vizitat alte locuri sfinte din Palestina și a trăit câtva timp în mănăstiri în post și rugăciune neîncetată. Un mare pustnic i-a spus că nu trebuia să se facă călugăr, ci să meargă, postind și rugându-se, prin lume pentru a redeștepta credința; înainte de aceasta, pentru a se pregăti, trebuia să petreacă patruzeci de zile în deșert într-o asceză totală”.

Despre această întâmplare care îi schimbă viața relatează Părintele Ioanichie Bălan: [a mers să ia] „binecuvântarea unui pustnic sfânt de la Peștera Sfântului Xenofont. Acesta i-a spus: «Să știi, frate, că tu nu ești chemat să fii călugăr, dar vei duce o nevoință mai înaltă decât a unui călugăr. Că vei trăi mergând din loc în loc în rugăciune, post și multă lipsă. Dar de vei avea neîncetat mintea la Dumnezeu, darul Lui va fi permanent cu tine și vei birui toate ispitele vrăjmașului. Avere să nu-ți aduni, pe călugări și pe preoți să-i cinstești, pe mireni să-i sfătuiești, pe săraci cât poți să-i ajuți, în biserici ziua și noaptea să te rogi, și așa te vei mântui.

– Dar cum voi împlini toate acestea, că sunt slab și neputincios? [a întrebat pelerinul Gheorghe]

– Du-te la pustie, unde nu este față de om, și postește 40 de zile. Iar pentru slăbiciunea firii, să iei puțină apă și pâine. Însă să fii cu luare aminte că multe ispite și năluciri vei pătimi. De vei sfârși aceste zile cu bine, vei primi mare dar de la Dumnezeu și vei birui toate cursele vicleanului diavol […].

Bunul nevoitor […] a postit patruzeci de zile rugându-se neîncetat și întărindu-se din când în când cu puțină hrană […]. Uneori îl speria vrăjmașul cu năluciri de fiare și șerpi veninoși, alteori îl chinuia cu foamea, cu setea, cu arșița și mai ales cu țânțarii […]. El însă, cu ajutorul lui Dumnezeu, de toate s-a izbăvit”.

Împlinindu-se cele 40 de zile de post și rugăciune în pustia Iordanului, pelerinul Gheorghe s-a dus iarăşi la sihastrul din pustie. Părintele Ioanichie continuă: „Iar pustnicul, sărutându-l, i-a zis: 

– Frate Gheorghe, pentru că ai biruit pe vrăjmaşul şi nu te-ai lăsat înşelat de cursele lui, iată, ţi-a dat Dumnezeu darul rugăciunii celei curate şi putere duhovnicească în nevoinţa ta. Că toată viaţa vei umbla desculţ şi fără acoperământ pe capul tău, dar nici frigul, nici căldura, nici boala nu te vor vătăma. 

Apoi bătrânul, făcând metanie dascălului său, s-a întors la Ierusalim, s-a închinat la Mormântul Domnului, a primit Preacuratele Taine şi a plecat spre Muntele Athos. Aici a zăbovit încă un an şi jumătate, închinându-se pe la toate sfintele lăcaşuri şi cercetând pe cuvioşii călugări din mănăstiri şi peşteri. Apoi, luând de la toţi binecuvântare, s-a întors iarăşi în sânul familiei.”

În Șugag, Gheorghe n-a mai zăbovit prea mult după aceea. Punând ordine în treburile familiei și primind din nou învoirea și binecuvântarea soției sale, Gheorghe a pornit la drum, urmându-și dorul de Dumnezeu. A traversat astfel Transilvania, oprindu-se în sate și pe la mănăstiri, asigurându-se că este primit să privegheze noaptea în bisericile locului. Atunci când acest lucru nu era posibil, se ruga în mijlocul naturii, dar nu renunța niciodată la rugăciunea de noapte. „Mergea totdeauna recitând psalmi. Umbla fără grabă și fără să se lase tulburat de nimic. Sub cămașa de țăran se vedea o cruce mare și grea de lemn. Avea în inima sa o bucurie permanentă și o mare iubire pentru Hristos. Nu simțea nici căldura, nici frigul, nici foamea. Toată viața a purtat același veșmânt de piele, spălat din când în când. Nu vorbea niciodată decât despre lucruri privitoare la Dumnezeu și la mântuire. Se ruga de la douăzeci la douăzeci și două de ore pe zi. Toată țara îl cunoștea”, scrie Părintele Dumitru Stăniloae.

Asceza lui nu era una seacă și tipiconală, ci era motivată de dragostea lui față de Dumnezeu. „Sufletul lui era rănit de dragostea lui Hristos”, „Inima lui era rănită de dragostea lui Hristos” (Arhimandrit Ioanichie Bălan).

Pelerinul Gheorghe se adresa oamenilor cu apelativul „drăguță”: „Ei, drăguță, eu am să mor când s-or tulbura popoarele”, „Lasă, drăguță, picioarele mele sunt mai calde ca ale voastre”, „Rămâneți, drăguță, cu Dumnezeu și cu Maica Domnului”, „Drăguță, să nu te gândești decât la iad și la moarte. Că dacă te gândești la iad nu ajungi în iad”, „Drăguță, lasă să termin predica!”, „Drăguță, nu poți avea pace până nu-ți împlinești făgăduința!”, „Frate Ioane, drăguță, acolo te mântuiești unde sunt mai multe ispite”, „Hai, drăguță, hai la mănăstire!”.

A atras numeroși ucenici care, impresionați de ceea ce transmitea omul acesta încărcat de harul dumnezeiesc, i-au cerut sfătuire duhovnicească și au deprins de la el rugăciunea neîncetată a lui Hristos și dragostea de Psaltire. Dintre aceștia, mulți au intrat în monahism, „biruiți” de viața copleșitoare a pelerinului desculț, păstrând cu Sfântul Gheorghe o legătură duhovnicească vrednică de Pateric.

Așa a ajuns Moș Gheorghe în Moldova, unde a luat la rând mănăstirile, zăbovind pe la fiecare. Neamț, Văratec, Sihăstria și toate celelalte – oriunde ajungea, era primit cu căldură de monahii locului, care simțeau că este cu adevărat omul lui Dumnezeu. Cu smerenie, lua sfat de la călugări, iar călugării cereau sfat de la el, dorind să-i imite viața îmbunătățită.

Monahia Ana Nicău de la Mănăstirea Văratec a preluat de la monahiile mai în vârstă anumite tradiții despre minunatul Pelerin. Ea ne-a spus: „Moșul Gheorghe venea pe la Mănăstirea Văratec unde petrecea câte două săptămâni. Undeva în afara mănăstirii avea o colibă unde se retrăgea noaptea. Ajuna până când, rupt de foame, seara, cerea de la câte o maică ceva de mâncare. Maicile îl miluiau ca pe un om al lui Dumnezeu, dar evlavia lor era una îndurerată văzând cum din picioarele lui goale și crăpate cădeau picături de sânge”.

„Toți simțeau că Sfântul Duh era cu el”

„Aproape de Mănăstirea Sihăstria […], bătrânul Gheorghe și-a săpat o groapă în care se ascundea în momentul rugăciunii, ca să nu vadă decât cerul. Când se întorcea în mănăstire îi spunea plin de mulțumire lui Ioanichie: «Astăzi am fost în cer»” (Părintele Dumitru Stăniloae)

Printre ucenicii cei mai cunoscuți ai Sfântului Gheorghe Pelerinul se numără părinții Ioanichie Moroi și Damaschin Trofin, Mina Prodan și frații Chiril și Atanasie Păvălucă. Părinții Ioanichie Bălan și Ilie Cleopa aveau mare evlavie la „Moș Gheorghe”, pe care mulți îl denumeau deja „sfânt”. „Acesta era Moșul Gheorghe Lazăr care mânca o dată pe zi la apusul soarelui, iar în Postul Mare, săptămâna întâi și săptămâna de la Florii până la Paști nu gusta nimic, numai citea Psaltirea” (Ne vorbește Părintele Cleopa).

A ajuns și în Piatra Neamț, unde a și rămas. „Din 1895 i s-a dat o chilie în turnul clopotniță din Piatra Neamț din Moldova. În fiecare noapte se ruga timp îndelungat în biserică. Ziua străbătea în stare de rugăciune străzile orașului. Mulți credincioși, printre care și copii, îl urmau, sărutându-i Psaltirea, atingându-i  veșmântul de piele. Toți simțeau că Sfântul Duh era cu el […] În rugăciunile sale, el îi pomenea pe toți cei care îi făcuseră vreun dar pentru ajutorarea săracilor. Petrecea un anume timp primind pe câte unul din cei care doreau să-i ceară sfatul. Oamenii simțeau o putere dumnezeiască ieșind din prezența lui pașnică, senină, bună. Avea o transparență duhovnicească. Adesea vizita mănăstirile din Moldova. Mulți au devenit ucenicii săi în Moldova, luând calea sa, umblând cu picioarele goale, capul descoperit cu rugăciunea lui Iisus neîntreruptă în inimă”, adaugă Părintele Stăniloae.

Unui jurnalist contemporan cu el i se imprimă în conștiința sa, încă din copilărie, chipul minunatului Bătrân „desculț și veșnic descoperit”, iar la maturitate își reîmprospătează în memorie această imagine și o lasă ca moștenire posterității printr-un articol de jurnal. Iată și cuvintele lui: „În copilăria mea l-am văzut pe Moș Gheorghe de câteva ori. În piață desculț și vecinic descoperit – părul îi fu prăjit de soare ca spicele de grâu dinspre sfârșitul lui Iulie – îmbrăcat cu ițari și cojocel, vara și iarna era în aceeași ținută” De la un alt jurnalist înțelegem că cei care l-au cunoscut au fost atât de marcați de chipul său, încât au vorbit și generației următoare despre cel „desculț și cu capul gol”. Acesta nu l-a cunoscut direct pe „Moșul” Gheorghe, ci a aflat despre el de la „prietenii” săi:  „Prietenii noștri – spune jurnalistul Gheorghe Vereanul – au cunoscut […], pe Moș Gheorghe […], desculț  și cu capul gol (s.n.), vara și iarna” (A.L. Zissu și Eugen Relgis, pentru ziarul „Telegraful” în care apar descrise aspecte din viața ascetului misionar Gheorghe Lazăr).

Omul care n-avea mâini de luat, ci doar de dat

Trăia în deplină sărăcie (avea doar hainele de pe el, Psaltirea, Evanghelia și o cruce de lemn) și a cultivat virtutea milosteniei, cuvintele Psaltirii fiindu-i dascăl credincios în această privință: „Fericit cel care caută la sărac și la sărman, în ziua cea rea îl va izbăvi pe el Domnul” (Psalm 40, 1).

Arhimandritul Mina Prodan, un ucenic al milostivului Gheorghe Lazăr, amintește și el despre dărnicia lui, dar vorbește totodată și despre milostenia pe care o făcea prin rugăciunile sale, prin mângâierea și prin povățuirea sa. El povestește cum „[…] stăteau săracii la chilia sa pe două rânduri, cum alergau oamenii nevoiași ca să-i ceară ajutor și cum le scotea la fiecare din traistă atât cât cerea. Apoi venea rândul celor împresurați de ispite și alte necazuri, care alergau la bătrânul de peste tot ca la un mare sfetnic. El stătea de vorbă cu fiecare separat, îl sfătuia, îl mângâia, îl îmbărbăta și se ruga noaptea pentru cererea lui”. Dăruia tuturor cele de care aveau nevoie, inclusiv lucruri concrete. Așa a cumpărat, de pildă, o sobă de teracotă pentru monahii de la schitul Peștera Ialomicioarei, care țineau slujbele în biserica înghețată.

 „Cât despre felul în care se ruga, ce cuvinte de taină rostea, sau ce simțea în inima lui în timpul rugăciunii, nimeni din oameni nu poate ști decât bunul Dumnezeu. Nici el nu a spus despre aceasta cuiva, dar înțelegem puterea rugăciunii lui din ispitele pe care le-a răbdat” (Părintele Ioanichie Bălan)

Minuni și semne

Ca drept dovadă a sfințeniei, Dumnezeu a lucrat prin alesul Său multe binefaceri și minuni, încă din timpul vieții lui.

Imediat după postul de 40 de zile din pustia Iordanului, bunul nevoitor s-a retras la Ierusalim, unde s-a închinat la Mormântul Domnului. Cum a intrat în biserică să aprindă lumânarea la Sfântul Mormânt, ca o dovadă că rugăciunile și postul lui au fost bineplăcute lui Dumnezeu, lumânarea din mâna ascetului Gheorghe s-a aprins singură.  Așadar, pe lângă mărturia din partea pustnicului de la Iordan, a primit și mărturia din partea lui Dumnezeu prin care viitorul sfânt a dobândit încredințarea neclintită că se află pe drumul către Dumnezeu. De aici înainte, nici iscodirile derutante ale oamenilor, nici nălucirile și șoaptele insidioase ale demonilor nu-l vor mai putea întoarce din cale.

Despre puterea lui de a săvârși vindecări, Părintele Cleopa ne vorbește la modul general, astfel: „Moșul Gheorghe avea darul de a face minuni, se vindecau oamenii. Pe urmă, pentru că a aflat de viața lui atât de înaltă, un boier din Piatra Neamț […] i-a dat Moșului Gheorghe vreo două-trei camere mari, unde să vină bolnavii […] Și când ajungea acolo […] le zicea: «Drăguță, întâi să primiți un dar». Și le dădea câte o pâine. Și el stătea în genunchi și citea Psaltirea. Și zicea: «Voi numai ascultați, că sunteți bolnavi, nu puteți face nimic». Și se ruga până către ziuă, el nu dormea toată noaptea, punea mâna pe capul lor și se făceau sănătoși”. Părintele Dumitru Stăniloae, vorbind despre „harismaticul” Gheorghe Lazăr și cei asemenea lui, spune că această categorie de oameni aleși „[…] practică o slujire de iubire față de toți oamenii […] și adesea primesc darul vindecării”.

Dar cea mai popularizată minune a sa este oprirea trenului în gara Pașcani, pe care o redă Părintele Ioanichie Bălan: „Moșul Gheorghe, voind să meargă cu trenul spre Roman, s-a urcat fără bilet în vagon căci nu avea bani. Conductorul de bilete, care din întâmplare nu-l cunoștea, i-a zis: 

– Moșule, dacă n-ai bilet, la prima stație te dai jos din tren!

Bătrânul rostea în taină Psaltirea. Iar oamenii din tren îl rugau pe conductor să-l lase că este un om cu viață sfântă. Însă la prima stație acela l-a coborât din tren, iar bătrânul a plecat pe calea ferată zicând:

– Drăguță, rămâneți cu Dumnezeu și cu Maica Domnului!

Însă, când să pornească trenul, trenul nu mai pornea deloc. Nici o defecțiune. Au schimbat locomotiva; au schimbat conductorul. Nimic. Toți erau uimiți și alarmați. Iar unul din funcționarii gării a zis:

– Ați dat jos din vagon pe Moșul Gheorghe? De aceea nu poate pleca trenul. Acela este un om sfânt. Duceți-vă și-l chemați înapoi.  

Au alergat îndată după el, l-au adus, l-au urcat în vagon și imediat a pornit trenul din gară”.

Observăm că oamenii evlavioși au pus această minune în legătură cu sfințenia omului lui Dumnezeu, iar el nu și-a făcut din aceasta un prilej de faimă, ci îndată, adresându-se oamenilor uimiți, le-a îndreptat privirea spre a slăvi puterea lui Dumnezeu, rostind înaintea lor un scurt cuvânt de învățătură așa cum am văzut într-un alt capitol.

Altădată, niște evrei au fost convertiți la creștinism și au primit botezul în urma unei minuni făcute de el. Părintele Ilie Cleopa consemnează această minune: „O evreică tânără nu putea să nască, era prima dată, când trebuia să nască primul copil, și era gata să moară. Au venit o mulțime de doctori, că zicea că nu mai poate, moare. Au venit evreii la Moșul Gheorghe (în timp ce acesta era la iarmarocul din Târgu Neamț și rostea oamenilor predică, n.n.): 

– Moș Gheorghe, noi suntem evrei.

– Dar, drăguță, ce ai?

– Moare fata noastră. Hai la noi că gata, doctorul a spus că nu mai are ce-i face, moare fata noastră.

– Drăguță, lasă să termin predica!

– Moș Gheorghe, vino acum, chiar acum că moare!

– Nu moare până nu vin eu.

Și au stat până a terminat predica, apoi s-a luat un cârd de evrei după el. Zice:

– Dar vă botezați?

– Toți ne botezăm dacă trăiește fata, că numai pe aceea o avem. Boierul era bogat, om voinic. Când au ajuns acolo, un cârd de evrei pe lângă ea, ea era mai moartă [...]. Dar Moșul Gheorghe când a deschis ușa a strigat:

– Hai, deschide-te cu Dumnezeu și cu Maica Domnului! Tot atunci a și născut. A venit și i-a făcut cruce pe cap și a spus:

– Să fie al lui Hristos! Și s-a făcut sănătoasă și s-a botezat și ea și copilul, și i-a pus numele Gheorghe, după Moșul Gheorghe. S-au botezat atunci 5-6 familii de evrei în Târgu Neamț”. 

Darul profeției, ținut sub mare smerenie

Este cunoscut faptul că mulți dintre cei care au bineplăcut lui Dumnezeu printr-o viață trăită în sfințenie au avut darul înainte-vederii și al profeției. Există mărturii în acest sens și despre Sfântul Gheorghe Pelerinul, relatate tot de Părintele Ioanichie Bălan.

Evdochia Ștefan își aduce aminte de cele auzite de la tatăl său: „În anul 1914, tata măcina la moară și a venit Moșul Gheorghe și a intrat la el și a început a-i zice că va începe război, dar să nu se teamă că se va întoarce sănătos de pe front, însă fratele lui nu se va întoarce întreg. Și într-adevăr așa a fost, că tata s-a întors sănătos, iar fratele lui a venit fără o mână din război”.

A doua profeție împlinită este mărturisită de Maica Zenovia Iacov de la Mănăstirea Văratec. Ea amintește totodată și de un miraculos și neuitat dar pe care l-a primit de la Dumnezeu prin mijlocirea harismaticului om. Redăm chiar cuvintele ei: „M-am născut într-o familie numeroasă, eram săraci, purtam opinci vechi, rămase de la frații mei mari; mă plângeam tot timpul că-mi este frig la picioare. Când am împlinit șase ani, am mers cu bunica la Mănăstirea Văratec și am văzut un moș care umbla desculț prin zăpadă. Bunica mi-a zis: -

– Uite-l pe Moș Gheorghe Lazăr!

Eu am alergat la dânsul și l-am întrebat:

– Matale nu ți-e frig?

– Nu! A răspuns moșul. Uite, poți să pui mâna pe picioarele mele. Am pus mâna pe picioarele lui și am văzut că erau calde. Din clipa aceea nu mi-a mai fost niciodată frig la picioare.

După câțiva ani l-am întâlnit din nou pe Moșul Gheorghe Lazăr și l-am întrebat ce să fac pentru că părinții mei vreau să mă căsătorească, iar eu doream să vin la mănăstire. El mi-a răspuns: 

– Vei mai rătăci câțiva ani în lumea cea deșartă, dar vei sfârși în mănăstire. Eu am ascultat de părinți, m-am căsătorit, iar după câțiva ani soțul meu s-a mutat la cele veșnice, așa că după câțiva ani am venit la Mănăstirea Văratec și așa s-a împlinit cuvântul Moșului Gheorghe Lazăr”. 

O altă profeție a lui s-a împlinit odată cu evenimentele petrecute la Mănăstirea Sihăstria către sfârșitul vieții starețului Ioanichie Moroi. În ziua de 30 mai 1941, mănăstirea a ars în întregime și din cauza lipsei chiliilor, o bună parte din părinți și frați au fost risipiți pe la alte mănăstiri și schituri, spre îndurerarea păstorului care privea neputincios la cele petrecute. După aceste întâmplări nefericite a venit alta la fel de grea: Părintele Ioanichie a fost bătut și jefuit de tâlhari, întâmplare după care și-a pierdut lumina ochiului drept. Atunci și-a adus aminte de cuvintele mult pomenitului Moș Gheorghe, care prin anii 1910-1915 venea pe la Sihăstria și dădea multe sfaturi părinților și fraților. Odată a profețit Părintelui Ioanichie despre aceste multe și grele ispite. „Și acum, când vedea atâtea încercări singur se mângâia zicând: «Bietul Moș Gheorghe, de câți ani nu mi-a prevăzut el aceste ispite!».”

Blândul Gheorghe Lazăr și-a cunoscut dinainte și momentul trecerii la Domnul. „Adesea îl întrebau călugării apropiați și ucenicii:

– Când ai să mori, Moș Gheorghe?

– Ei, drăguță, eu am să mor când s-or tulbura popoarele [...] și la moartea mea va fi sărbătoare și vor trage clopotele din țară (s.n.).

Era în 1916, la Adormirea Maicii Domnului, când România a intrat în război. Atunci când clopotarul Bisericii Sfântul Ioan din Piatra Neamț se urca grăbit să tragă clopotele din turn pentru mobilizare generală, l-a găsit pe pururea pomenitul Moș Gheorghe Lazăr adormit în Domnul sus în chilia sa.”

„O mulțime imensă a participat la înmormântarea sa. Toți simțeau că au pierdut un mare sfânt” (Părintele Dumitru Stăniloae)

La înmormântarea lui s-au adunat peste cincizeci de preoți, ierarhi, stareți, pustnici, călugări, maici și zeci de mii de credincioși. Toți vedeau în el un sfânt al neamului. Pe față avea același zâmbet duhovnicesc ca în toată viața. Fiecare căuta să ia o ultimă binecuvântare de la cel adormit în Domnul, cerându-i rugăciune de mijlocire către Dumnezeu. A fost îngropat în cimitirul orașului Piatra Neamț cu același cojoc rupt, desculț, fără acoperământ pe cap, cu toiagul pribegiei sale pus alături în sicriu. Era ziua de 18 august 1916.

Osemintele sale au fost dezgropate în vara anului 1934 de Protosinghelul Damaschin Trofin, ucenicul său. Acesta a vrut să ducă la Mănăstirea Râșca – unde era și stareț – rămășițele pământești ale neuitatului său dascăl. Pentru aceasta a venit cu căruța în Piatra Neamț și, punând cinstitele sale moaște într-un sicriaș, a pornit cu ele la drum. Prin lucrarea lui Dumnezeu, căruța cu osemintele nu a ajuns la Mănăstirea Râșca, ci la Mănăstirea Văratec: caii s-au oprit singuri, apoi au luat-o la galop spre Văratec. Osemintele au fost puse în gropnița (osuarul) mănăstirii, unde se află și astăzi și unde mulți închinători vin să ia binecuvântarea sfântului.

Evlavia oamenilor la Sfântul Gheorghe Pelerinul

Părintele Dumitru Stăniloae arată că oamenii care l-au cunoscut îl cinsteau ca pe un sfânt: „«Moșul Gheorghe» a fost cunoscut și cinstit ca sfânt nu numai în România, ci și la Athos. Și astăzi încă poporul îl consideră ca pe un sfânt al veacului nostru”. 

Iar Părintele Ioanichie Bălan, încă de la începutul cărții în care scrie viața omului lui Dumnezeu, spune despre evlavia poporului față de el: „Moșul Gheorghe este considerat de popor ca un adevărat sfânt. Prin viața lui a răscolit inimile multora. Biserica noastră l-ar putea canoniza în orice moment și l-ar putea trece în rândul sfinților naționali”.

Cei mai mulți au exprimat dimensiunea umană a vieții sale și l-au numit îndeobște „Moșul” Gheorghe Lazăr. Dar alți contemporani și posteritatea, deși nu au evitat apelativul „Moșul”, i-au spus și „nebun pentru Hristos” sau „sihastru” (deși a trăit în mjlocul mulțimilor), iar alții l-au numit „ascet” și „călugăr” (deși nu s-a călugărit niciodată).

În 2018, în martie, a avut loc și canonizarea sa – Biserica Ortodoxă Română l-a trecut în rândul sfinților pe cel care toată viața a fugit de orice prilej de mândrie, urmându-L doar pe Hristos. Însă de ani și ani de zile creștinii care ajung la Mănăstirea Văratec se închină cu evlavie la moaștele sfântului, iar maicile din obștea mănăstirii au început de multă vreme să primească mărturii verbale sau scrisori despre binefacerile și minunile pe care Sfântul Gheorghe Pelerinul le dăruiește, prin harul Domnului, celor care-i cer ajutorul. În osuarul unde s-au păstrat moaștele până acum, când au fost mutate în paraclis, era cald și-n timpul geroaselor ierni nemțene – deși nu a existat niciodată o sursă de căldură pusă de mâna omului – și toți cei care coborau scările în osuar simțeau de la intrare un miros puternic și liniștitor de mir.

Sfântul Gheorghe Pelerinul – primul sfânt român din sinaxar care a primit această titulatură la canonizare – este ocrotitorul tuturor celor care-i cer ajutorul. Nu doar al pelerinilor, nu doar al nevoiașilor, nu doar al mirenilor, nu doar al monahilor, nu doar al bolnavilor, nici doar al românilor, ci al tuturor celor care-L caută pe Hristos și care fac din viața lor un drum continuu către Împărăția lui Dumnezeu. Și nu uitați, testamentul sfântului e simplu de împlinit și tare de folos: iubirea de Dumnezeu și de oameni, milostenie și rugăciune. Deschideți în fiecare zi Psaltirea și rugați-vă în psalmi atât cât puteți, ca să vă aflați printre moștenitorii marii bogății de har a Sfântului Gheorghe Pelerinul – slujitorul și prietenul lui Dumnezeu.