Altă dată zicea iarăşi: 

Nu numai mirenii se cade să se mărturisească, ci mai vârtos şi noi, cei bisericeşti, adică diaconii, preoţii, călugării şi arhiereii. Că noi suntem păcătoşi şi greşim înaintea lui Dumnezeu mai mult decât cei simpli. Iar greşelile ce le facem mai mult prin ştiinţă le facem şi, de nu ne vom pocăi, vom avea mai multă osândă decât cei care greşesc prin neştiinţă, după cum zice la Sfânta Evanghelie că cel ce cunoaşte mult, mult se va pedepsi şi celui ce i s-a dat mult, mult i se va cere (Luca 12, 48).

Nu este cu putinţă să ajungă cineva la liniştea mântuirii – zicea bunul păstor –, de nu va trece întâi prin uşa răbdării. Nu este cu putinţă să se suie la cereasca cetate a fericirii, de nu va intra prin calea smereniei. Nu este cu putinţă să se înalţe în ceata sfinţilor, de nu se va smeri cu duhul aici, jos, în cetatea celor pământeşti.

Nu este cu putinţă să împărăţească cineva împreună cu Hristos la cer, de nu va urma aici pe urmele lui Hristos cu crucea. Nu este cu putinţă a-i rămânea cuiva nume vestit în lume, cu fapte rele şi necuvioase.

În trei chipuri greşeşte omul: din slăbiciune, neştiinţă sau din firea (voia) cea rea. Păcatul din slăbiciune este împotriva lui Dumnezeu Tatăl, căci Tatăl Se cheamă Atotputernic. Păcatul din neştiinţă este împotriva Fiului, că Fiul lui Dumnezeu Se cheamă Înţelepciune. Păcatul din voia cea rea este împotriva Duhului Sfânt, că Duhul Sfânt Se cheamă Bun.

Pe omul care va greşi din slăbiciune sau din neştiinţă îl va ierta Domnul mai lesne, de se va pocăi. Că aşa zice David: Păcatele tinereţii şi ale neştiinţei mele, Doamne, nu le pomeni (Psalmi 24, 7). Iar cine greşeşte din firea (voia) cea rea împotriva Duhului Sfânt, acelui om nu-i iartă Dumnezeu lesne păcatul. Că aşa zice Domnul: Tot păcatul şi hula se vor ierta oamenilor, iar hula care este împotriva Duhului Sfânt nu se va ierta (Marcu 3, 28-29). 

Se cade omului celui sufletesc, adică bisericesc, să fie mai cu omenie decât mireanul, pentru ca să ia pildă şi învăţătură fiecare de la el, văzând faptele lui cele bune. Că nu Se mânie Dumnezeu atâta pe omul cel prost (simplu) când face păcat, cât se mânie pe omul cel bisericesc şi pe omul cel de cinste. Pentru aceea i se cade să fie numai cu omenie, iar nu să facă păcat.

Sunt mulţi în lume care se numesc pe sine păstori şi zic cum că poartă grijă de oi. Ei zic, ticăloşii, numai cu cuvântul, iar cu fapta sunt departe cât e cerul de pământ. Căci nu poartă grijă pentru folosul oilor, ci se nevoiesc numai pentru folosul lor, cărora nu se cuvine să le zică cineva păstori, ci năimiţi sau, mai vârtos să zic, furi şi tâlhari, că lasă oile lor de le mănâncă lupii, şi ei sar pe aiurea în turmele cele străine, să fure şi să junghie şi să piardă.

Păstorului celui bun i se cuvine să aibă trei lucruri: una, credinţa curată; a doua, înţelepciune întreagă; şi a treia, să aibă toiag în mână.

Cu credinţa cea curată să caute pururea binele şi folosul oilor lui, nu numai al celor sănătoase şi zdravene, ci şi al celor bolnave şi zdruncinate. Cu înţelepciunea să păstorească pe oameni, dând învăţătură fiecăruia după vârsta şi rânduiala lui. Iar cu toiagul pe care-l ţine în mână, adică cu stăpânirea şi cu darul Duhului Sfânt, să pedepsească (mustre) atât pe oi, cât şi pe lupii cei de gând şi pe fiarele cele sălbatice, ce vin asupra oilor. Căci cu adevărat, cu cât rămân oile nepedepsite, cu atât cad în mai multe şi nenumărate patimi. Asemenea şi lupii, când nu văd toiag în mâna păstorului, răpesc oile fără de nici o frică şi le mănâncă. Pentru acest toiag zice David în psalm: Toiagul Tău şi varga Ta, acestea m-au mângâiat (Psalmi 22, 5).

Precum sunt boli de multe feluri în trup şi nu se pot vindeca cu un singur fel de doctorii, aşa nici păstorul cel bun cu un singur fel de învăţătură nu poate odihni, nici îndrepta toate firile omeneşti. Că altă învăţătură trebuie bărbatului, și alta femeii: altă îndreptare trebuie bătrânului, şi alta tânărului; altă povăţuire trebuie bogatului, şi alta săracului; altă mângâiere trebuie celui vesel, şi alta celui trist; altă vindecare trebuie celui sănătos, şi alta celui bolnav; altă înfruntare trebuie stăpânului, şi alta slugii; altă îndemnare trebuie celui îndrăzneţ, şi alta celui fricos; altă îmbunare trebuie celui blând, şi alta celui mânios; altă vorbă trebuie celui învăţat, şi alta celui neînvăţat.

Păstorul care va voi să păstorească după lege şi după dreptate trebuie pururea să ţină toiagul în mână, adică dojana şi înfruntarea, şi după vremi să pedepsească pe oi şi să izgonească fiarele. Căci acesta este sfârşitul cel bun al păstoriei sale, ca să ţină oile şi să le păzească cu sănătate duhovnicească, adică cu învăţătură.

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 249-250)