„Lucrarea crucii îndoită este fiindcă la doimea firii corespunde ceea ce se separă în două părți. Și una este pentru a răbda necazurile trupului, cele împlinite prin lucrarea părții mânioase a sufletului care este și se numește făptuire practică. Iar cealaltă constă în lucrarea subtilă a minții și se află într-o dumnezeiească lepădare a oricărei preocupări, în stăruirea în rugăciune și celelalte care sunt făptuite în partea poftitoare și această lucrare se numește contemplație, theoria. Și una, făptuirea, curăță partea pătimașă a sufletului prin puterea lemnului, iar cealalaltă, contemplația, lucrarea sufletului”[1]. Acestea sunt posibilitățile oricărui nevoitor și la acestea s-a predat cuviosul părintele nostru.

Cu trupul încins cu grele lanțuri și-a pus ca o regulă să nu guste deloc orice lucru care se coace la foc și astfel timp de 30 de ani nu a mâncat nimic altceva, nici pâine, afară numai de cereale și linte muiate și acestea iarăși cu măsură și înfrânare. Aspra dormire pe jos pe dalele de piatră ale culcușului său a obosit pentru puțin trupul lui mult chinuit. Nesfârșitele plecări de genunchi, stările de toată noaptea, rugăciunile fierbinți și neîncetata lectură și meditare a Sfintelor Scripturi l-au arătat pe sfântul „cel mai practic luptător al virtuții”.

„Cine a cunoscut mintea omului isihast la trup și la duh?” se întreabă din proprie experiență Cuviosul Ioan al Scării. Cum putem cunoaște în adevăr și să înțelegem mintea, starea omului care a ajuns tron și car ale fericitei dumnezeiri?

Înstrăinarea și simțirea deșertăciunii a toate caracterizează starea duhovnicească a cuviosului. Ascuns înlăuntrul peșterii pustii, departe de orice mângâiere omenească, își petrece zilele și nopțile plângând și tânguindu-se și chemând cu strigăte de jale și „cu suspine negrăite” pe Dumnezeu cel puternic, cel ce mântuiește din patimile împuținării sufletului și din furtuna gândurilor. „Pe patul meu în noaptea patimilor am aflat pe Cel pe care Îl iubea sufletul meu. L-am căutat pe El și nu L-am aflat... Mă voi ridica din tirania fricii și a demonilor și a patimilor și voi da roată prin cetate, prin piețe, și prin târguri și-L voi căuta pe Cel pe care L-a iubit sufletul meu. Nu ați văzut pe Cel pe care l-a iubit sufletul meu?”[2]  

(Gheronda Iosif Vatopedinul, Sfântul Neofit Zăvorâtul din Cipru, Editura Sfânta Mare Mănăstire a Vatopedului, Sfântul Munte, 1988)

[2] Tâlcuire la Cântarea Cântărilor a preotului Neofit și monahul