„Mintea-n iad” – când ne asumăm conștient chinul de a trăi într-o lume decăzută, punându-ne speranța în Dumnezeu

Ne ținem mintea în iad atunci când ne asumăm în mod conștient chinul de a trăi într-o lume decăzută, când învățăm din această agonie trecătoare cum să evităm chinul și mai mare de a trăi o eternitate fără Hristos.

Una dintre cele mai mari epidemii ale secolului XXI nu este cea a virusului HIV, a gripei H1N1 sau cea a cancerului, ci un lucru care afectează oamenii mult mai profund și într-un chip pe care abia începem să îl înțelegem, iar acesta este depresia. Potrivit unora, un american din zece suferă de una dintre formele de manifestare ale acestei maladii, iar rata utilizării medicamentelor antidepresive în Statele Unite este la fel de îngrijorătoare. În urma unui sondaj recent, unul din opt americani folosește astfel de medicamente. Prozac, Zyprexa, Cymbalta nu mai sunt niște denumiri complet străine, ba mai mult, au devenit familiare în aproape orice gospodărie americană. Rata folosirii în rândul copiilor se apropie de cea a folosirii în cazul adulților. Numărul lor este foarte mare și, în mod paradoxal, procentul este mai ridicat în țările în care cetățenii sunt liberi să se bucure de viaţă, libertate şi îndeplinirea viselor.

Chiar şi pe timp de criză, americanii duc în toate privințele o viață mai bună decât majoritatea țărilor la nivel global, iar dacă ar fi să privim la traiul creștinilor din Orientul Mijlociu, vom conștientiza binecuvântarea de care noi ne bucurăm zilnic. Majoritatea dintre noi avem o slujbă, o casă, o mașină sau chiar două, mâncare pe săturate, educație, șanse egale, libertate religioasă, și asta ca să dau doar câteva exemple. Practic, nu ar mai fi altceva la care să tânjim, însă una din zece persoane caută ceva, un lucru atât de important, încât nu se poate descurca fără acesta. Acest lucru explică luarea de droguri, și anume că odată cu ele aspectele negative ale vieții pot fi suportate mai ușor. Drogurile sunt precum o cârjă de care se sprijină oamenii pentru a se târî mai departe prin viață, pentru o scurtă perioadă de timp.

Dar o cârjă rămâne totuși o cârjă, nu putem cere prea multe de la ea. Persoana care suferă de o depresie are nevoie de un tratament diferit, unul care să acționeze la sursa problemelor sale, care să șteargă disperarea și care să îi ofere șansa unei vieți noi. Cu toate acestea, un tratament nu se poate aplica fără o înțelegere a bolii. Așadar, este nevoie să ne punem următoarea întrebare: de ce sunt deprimați americanii? Ce lipsește în abundența care ne înconjoară?

Un scurt răspuns este: ne lipsește Dumnezeu. Am putea crede că ne lipsește altceva, ne putem justifica depresia imaginându-ne alte nevoi, dar în cele din urmă, ne vom da seama că simțim lipsa Lui. Cu toţii am fost creaţi cu un scop: unirea cu El în veșnicie. Dacă pierdem din vedere acest lucru, pierdem totul, năzuim spre ceva pe care nu conștientizăm că l-am pierdut. Totul se reduce la cine suntem, ce facem aici și unde mergem.

Aflat în centrul unei revoluții informatice, al rețelelor de internet și în mijlocul unei expansiuni tehnologice, omul tânjește încă spre aceleași lucruri fundamentale: scop şi direcție. Societatea secularizată nu oferă nici una dintre cele două. Scopul oferit de ea este unul temporar, care se sfârșește la finele vieţii pământești, iar indicaţiile pe care le primim se contrazic până la nivelul în care ajung să se anuleze reciproc. Astfel, omul devine confuz, pierdut și ajunge în pragul disperării. Este însetat, însă pentru el nu există o fântână a vieții; este înfometat, căci nu are hrană pentru suflet; este singur și nu are pe nimeni lângă el.

Și ce e de făcut? Într-un interviu pe care l-am citit recent, vrednicul de pomenire Arhimandritul Sofronie Saharov, fiind la vremea aceea tânăr călugăr, a fost întrebat de un preot aflat la dânsul: Părinte Sofronie, cum ne vom mântui? Părintele Sofronie i-a pregătit o ceaşcă de ceai şi atunci când i-a oferit-o, i-a zis: Stai pe marginea abisului disperării, şi când simţi că nu mai poţi, fă o pauză și bea o ceașcă de ceai. Bineînțeles, acest răspuns cam neobișnuit l-a nedumerit pe tânărul preot. Astfel, a mers la Sfântul Siluan Athonitul, care locuia nu departe de acolo, și i-a povestit totul, cerându-i îndrumare. Pe scurt, a doua zi, Sfântul Siluan a venit la chilia Părintelui Sofronie și cei doi au început o discuție despre mântuire. Rodul minunat al conversației purtate a fost o frază de neuitat pe care aș vrea să o citez ca răspuns la discuția noastră de astăzi despre depresie: Ţineţi-vă mintea în iad, şi nu deznădăjduiți.

La o primă vedere, învățătura Sfântului Siluan despre mântuire nu este cu nimic mai puțin ciudată decât cea a Părintelui Sofronie, dar cu toate acestea este plină de înțeles. În Creștinismul tradițional, greutățile vieții, toate nevoințele sunt atribuite existenței noastre decăzute. Trupul și mintea suferă, însă acesta este doar un stadiu trecător. Sfinții Părinți le considerau niște încercări, precum exercițiile atletice, folositoare pentru a întări puteri ale sufletului, precum răbdarea, bunătatea, speranța, credința etc. Ne ținem mintea în iad atunci când ne asumăm în mod conștient chinul de a trăi într-o lume decăzută, când învățăm din această agonie trecătoare cum să evităm chinul și mai mare de a trăi o eternitate fără Hristos. Însă, există în toate acestea și un strop de speranță, întrucât Hristos Însuși a pătimit pentru ele și ne-a deschis calea pentru a ne depăși durerea, pentru a depăși moartea. Hristos este Izvorul dătător de viață, Pâinea eternității și singurul Om de care avem nevoie.

Astfel, noi, creștinii, trebuie să ne ținem mintea în iad și să nu cădem în deznădejde, ci să Îl slăvim pe Domnul cu tărie pentru toate, fie durere sau speranță, pentru Mântuitorul nostru, Singurul Care ne poate îndepărta din pragul disperării și să ne dea o nouă viață prin El. În El să ne punem speranța și către El să tindem.

(Părintele Milovan Katanic, SUA)

Ultimele din categorie