Calea creștinului este în felul următor:

La început omul este atras de Dumnezeu cu Harul Său. După ce este deja atras, atunci începe lunga perioadă de încercare. Sunt puse la încercare libertatea omului și încrederea sa în Dumnezeu ‒ care este pusă la o probă „dură”.

La început, cererile către Dumnezeu, mici sau mari, chiar și rugămințile ce abia sunt formulate, sunt împlinite de obicei de către Dumnezeu într-un mod grabnic și minunat.

Însă atunci când vine perioada de încercare, atunci toate se schimbă și parcă Cerul se închide și devine surd la toate rugămințile. Pentru creștinul înflăcărat, toate în viața sa se fac cu greutate. Comportamentul oamenilor față de el se înrăutățește, încetează să-l mai cinstească. Ceea ce îngăduie la alții, la el nu îngăduie, munca sa este plătită, aproape totdeauna, cu mai puțin decât se cuvine, trupul său este predispus cu ușurință bolilor. Natura, oamenii, toate se întorc împotriva sa.

Cu toate că harismele sale firești nu sunt mai prejos decât harismele celorlalți, nu află condiții favorabile să le folosească. Pe lângă acestea, suferă multe atacuri de la puterile demonice, iar punctul culminant este nesuferita mâhnire pricinuită de dumnezeiasca părăsire. Atunci pătimirea (πάθος) sa ajunge la culme, pentru că omul în întregime este rănit pe toate planurile existenței sale.

Dumnezeu îl părăsește pe om? Este cu putință aceasta?

Și totuși, în locul trăirii apropierii lui Dumnezeu, vine în suflet sentimentul că Acela este infinit, inaccesibil, departe, dincolo de lumea astrală și toate invocările adresate Lui se pierd în imensitatea lumii spațiale. Sufletul își intensifică lăuntric strigătul său către El, dar nu vede încă nici ajutor, nici luare-aminte. Atunci toate devin împovărătoare.

Toate se izbutesc cu o osteneală nespus de mare. Viața se umple de chinuri și în om se naște simțământul că asupra sa lovește blestemul și mânia lui Dumnezeu.

Dar când vor trece aceste încercări, atunci va vedea cum purtarea de grijă minunată a lui Dumnezeu l-a păzit cu mare grijă în toate aspectele vieții sale.

Experiența milenară, care se predă din generație în generație, spune că atunci când Dumnezeu va vedea credința sufletului nevoitorului pe care o are pentru El, așa cum a văzut credința lui Iov, îl va povățui prin abisuri și la înălțimi, care nu sunt accesibile altora.

Cu cât mai deplină și mai puternică este credința și încrederea omului în Dumnezeu, cu atât mai mare este și măsura încercărilor, precum și deplinătatea experienței, care poate ajunge la o mare măsură.

Atunci i se arată limpede că a ajuns la limitele peste care nu poate trece omul.

(Arhimandritul Sofronie Saharov)

Sursa: http://www.marturieathonita.ro