Între ispitele care mă luptă constant  se regăsește și aceea de a mă lăsa copleșit de multele lucrări pe care le am de împlinit în calitate de consilier eparhial, preot paroh, duhovnic și, nu în ultimul rând, de om cu familie. Suntem tentați să credem că, implicându-ne peste măsură, energic ‒ a se citi „agitați”, lucrând „multitasking” ‒ adică împlinind mai multe sarcini în paralel, vom rezolva mai multe și, ca atare, ne vom face mai bine datoria. Ei bine, greșim, și încă destul de grav. Sfântul Paisie Aghioritul atrăgea atenția că ne paște un mare pericol și că esențială este starea duhovnicească cu care lucrează cineva: „Atunci când lucrează cineva cu liniște, își păstrează pacea și își sfințește întreaga zi. Din păcate, n-am înțeles că atunci când lucrăm ceva prea repede dobândim nervozitate, iar lucrarea care se face cu nervozitate nu este sfințită. Scopul nostru nu trebuie să fie a face multe și să fim într-o continuă neliniște. Căci aceasta este o stare diavolească” (Cuv. Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, vol. 1, Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, Editura Evanghelismos, București, 2003, p. 200). Așadar, important nu este cât de multe și în cât timp lucrăm, ci cum facem aceasta.

Am crede că stresul și graba sunt specifice omului de azi. Dar sfinții de odinioară sesizau o aceeași tendință, inclusiv la monahii de prin mănăstiri. Ava Dorotei făcea chiar o împărțire „matematică” a lucrării cuiva, dând jumătate de credit așezării lăuntrice: „În orice lucru vă aflaţi prinşi, chiar de este vreunul care cere grabă şi e foarte însemnat, nu voiesc să-l faceţi cu ceartă şi cu turburare, ci să fiţi încredinţaţi că tot lucrul pe care-l faceţi, fie mare, fie mic, este a opta parte din ceea ce căutaţi. Iar păzirea stării voastre dinăuntru, chiar dacă prin aceasta s-ar întâmplă să nu vă puteţi împlini slujirea, este patru părţi din opt. Vedeţi cât de mare e deosebirea. Deci când faceţi un lucru, de voiţi să-l faceţi desăvârşit şi în întregime, sârguiţi-vă să faceţi şi lucrul însuşi, care este o optime, dar să vă păstraţi nevătămată şi starea voastră sufletească, care este o jumătate din cele opt părţi, adică patru din cele opt” (Filocalia, vol. IX, EIBMBOR, Bucureşti, 1980, pp. 525-526). Așadar, împlinirea unei sarcini valorează, în ochii lui Dumnezeu, o optime din rostul oricărei lucrări. Pe de altă parte, Ava Dorotei atrăgea atenția că nu trebuie să ne lenevim, considerând că noi cultivăm jumătatea „cea bună”, ci doar să fim cu luare aminte și să nu ratăm cele esențiale, vânând cele minore.

Riscul de a ne concentra exclusiv pe partea formală sau materială a unei lucrări se vădește și în multa împrăștiere ulterioară: „Nu vă risipiți timpul fără folos, fără să-l valorificați în cele duhovnicești, pentru că veți ajunge să vă sălbăticiți mult și nu veți mai putea lucra cele duhovnicești. Veți dori să vă îndeletniciți numai cu treburi sau să discutați sau veți urmări să aflați subiecte de vorbă ca să vă aflați în treabă” (Cuv. Paisie Aghioritul, ibidem, p. 207). Soluția este ca, treptat, să acordăm mai mult credit lucrării duhovnicești. Sfântul Siluan Athonitul, spre exemplu, care trebuia să coordoneze o echipă de muncitori, avea următoarea rânduială: dimineața le spunea ce au de lucru, apoi se retrăgea la chilie și se ruga pentru fiecare muncitor în parte și pentru familia lui; apoi venea la finalul programului din nou la locul unde lucrau. Cei din mănăstire au constatat, astfel, că echipa lui era mai sârguincioasă și mai eficientă decât echipele supravegheate de călugări de-a lungul întregii zile.

Veți spune că noi nu suntem la măsura Sfântului Siluan. Așa este. Dar fiecare avem măsura noastră și ceva tot putem face. Soluția o dă Sfântul Paisie Aghioritul care, cu durere, mărturisea: „Strig mereu: «Simplificați-vă viața și stresul va fugi». Cele mai multe divorțuri de aici pornesc. Oamenii au de făcut multe treburi, multe lucruri, și astfel se amețesc. Lucrează amândoi, tata și mama, și își lasă copiii de izbeliște. Osteneală, nervi ‒ din probleme mici, scandaluri mari ‒ apoi divorț fără justificare. Acolo ajung. Dar dacă și-ar simplifica puțin viața, ar fi și odihniți, și veseli. Acest stres este o catastrofă” (Cuv. Paisie Aghioritul, ibidem, p. 178).

O altă metodă care ne poate ajuta să ieșim din agitație și stres este cea pe care o aflăm din viețile altor două persoane cu viață sfântă. Sfântul Sofronie Saharov, pe când se afla în Athos, avea multe ascultări ca monah, încât aproape că nu mai reușea să-și facă rânduiala de rugăciune la chilie. Dar, într-o bună zi, a decis să trateze fiecare ascultare (lucrare) în parte ca și cum ar fi singura din acea zi. După un timp, a constatat că le făcea pe toate mai repede și mai bine, dar mai rămânea și timp de rugăciune. Ceva similar povestește și Mitropolitul Antonie de Suroj care, ca medic, era mereu cu gândul la pacienții ce așteaptă la rând în afara cabinetului unde consulta. Din clipa în care a decis să trateze fiecare pacient în parte ca și cum ar fi fost singurul, lucrurile s-au îmbunătățit și pacienții săi au început să se îmbolnăvească mai rar.

Pentru a gândi precum sfinții invocați mai sus, avem și noi nevoie să evaluăm mereu dacă ce și cum facem este compatibil cu Duhul lui Dumnezeu. Ni-L putem, de exemplu, imagina pe Dumnezeu mereu agitat și grăbit? Categoric, nu! Înseamnă că în aceste stări nu e Duhul Lui, ci sunt duhurile răutății ascunse. Veți spune că Dumnezeu lucrează cu veșnicia, că nu are presiunea timpului. Dar veșnicia nu este o infinitate de clipe. Ea se ascunde în fiecare moment al vieții noastre. Noi decidem dacă trăim o secundă ca fiind a șaizecea parte dintr-un minut sau o trăim ca pe o clipă ‒ loc de întâlnire cu Dumnezeul Cel Veșnic.