Prima mea lecţie despre Rugăciunea minţii

Următoarea întâmplare a pricinuit primul meu contact cu bogăţia duhovnicească a părintelui Arsenie, care era simplu, dar sfinţit.

Trecuseră doar câteva zile de când venisem din lume, când, deodată, îl aud pe bătrânul Arsenie că îmi spune:

- Vino, micuţule, să te învăţ să faci rugăciune!

Eu nu ştiam nimic despre Rugăciunea minţii.

- Vino la mine la chilie!, mi-a spus el din nou. Dar chilia lui era mică ca un mormânt. Cum să încăpem amândoi? De aceea mi-a spus:

- Eu voi sta în picioare pe podea, iar tu vei sta tot în picioare, dar pe scândurile patului. Vom coborî mintea noastră în inimă şi vom spune „Doamne lisuse Hristoase, miluieşte-mă!”. Şi să vedem ce se întâmplă. Ai înţeles?

- Am înţeles.

- Dar ia aminte, cu mintea să spui, nu cu gura. În picioare şi tu şi eu. Să fii atent să nu moţăi!

- Nu, nu voi moţăi.

Eu mă străduiam să înţeleg ceva din Rugăciunea minţii, dar nu reuşeam. Mă sileam, dar mintea mea cutreiera peste tot. După puţin timp părintele Arsenie mă întreabă:

- Ai simţit ceva? Simţi Harul lui Dumnezeu?

- Nu, părintele meu.

- Afarăăă! De atâta timp să te rogi şi să nu simţi nimic? Mie mi s-a făcut inima atât de luminoasă şi plină de bucurie, iar tu, nimic? Ce eşti? Animal? Ce faci?

- Nici eu nu ştiu ce fac.

Era atât de simplu şi de sfinţit, încât credea că oricine poate ajunge la stările lui înalte în care simţea Harul oricând se ruga. Însă aşa ceva nu era uşor de ajuns. Credinţa sa neclintită şi ascultarea sa „de oţel” faţă de Stareţul Iosif l-au umplut de harisme duhovniceşti. Cum să-l ajungă cineva?

Apoi mi-a spus tăios:

- Hai, mergi la chilia ta şi acolo să spui Rugăciunea!

Am plecat la chilia mea, care se afla alături, şi acolo am început să rostesc cu voce tare: „Doamne lisuse Hristoase, miluieşte-mă!”. Îndată însă părintele Arsenie mi-a bătut în perete zicându-mi:

- Nu cu gura, ci cu mintea să te rogi, pentru că mă deranjezi.

Eu însă nu puteam aşa, fiindcă mintea mea zbura. Cuvântul lăuntric nu lucra, iar mintea îmi cădea în amorţeală. Şi pe dea­supra mă mai lupta şi somnul. Nu puteam nici să mă mişc în acea chilie care era ca o colivie, ca să mă lupt cu somnul. Mă temeam ca nu cumva, din pricina moţăielii, să cad şi să mă lovesc. Pentru a rămâne treaz am început să rostesc Rugăciunea în şoaptă. Dar bătrânul Arsenie până în clipa când a murit, la nouăzeci şi şapte de ani, a avut un auz foarte ascuţit, ca al unui copil mic. Aşa că mă auzea chiar şi atunci când rosteam în şoaptă Rugăciunea. Mi-a bătut din nou în perete, iar eu am înţeles că vrea să-mi spună ceva.

- De ce vorbeşti?, m-a întrebat el.

- Ah, Dumnezeul meu!, am spus eu. Iartă-mă, părinte!

M-am întors la chilie şi am început să fac rugăciune cu cuvântul lăuntric ca să nu-l deranjez pe bătrân, dar mintea mea nu se mişca spre rugăciune, ci se împotmolea. Începuse să mă prindă iarăşi moţăiala. Pentru aceasta am fost nevoit să o şoptesc foarte uşor. Dar bătrânul tot mă auzea. Din nou mi-a bătut în perete.

- Ţi-am spus! Cu mintea.

A doua zi i-am spus Stareţului, iar el mi-a zis:

- Rosteşte-o în şoaptă, fiul meu! Cândva vei creşte şi tu duhovniceşte. La privegherea ta să faci opt ore de rugăciune, în timp ce noi facem zece-douăsprezece ore. Tu eşti o păsărică mică. Încă nu îţi punem samar. Când îţi vom pune şi ţie samar, vei face şi tu zece-douăsprezece ore de rugăciune.

Închipuiţi-vă ce bogăţie duhovnicească au câştigat aceşti titani ai duhului! Douăsprezece ore de rugăciune în fiecare zi! Cum puteam să ajungem noi, cei mai tineri, la aceste măsuri? Aşa ceva numai în Vieţilor marilor Asceţi se mai întâlneşte.

La început am întâmpinat multe greutăţi în rugăciune. Nu puteam pronunţa deloc Numele lui Hristos. Mi se părea că mintea îmi înţepenea cu totul, iar cuvântul lăuntric nu era lucrător deloc. Nici măcar „Doamne” nu puteam să spun. Mă străduiam din răs­puteri, dar rugăciunea nu înainta. „Ce se întâmplă?”, mă întrebam eu.

- Nu te mâhni, fiul meu!, mi-a spus Stareţul. Stăruieşte doar în această lucrare. Loveşte şi se va sparge. Este coaja. Trebuie să spargi coaja omului celui vechi. Întocmai cum sămânţa, care este in pământ şi începe să scoată lăstar, sparge scoarţa pământului, care este uscată şi dă vlăstari. Iar dacă dă vlăstari, va creşte, va înflori şi va da rod. Şi atunci te vei bucura, desfătându-te de roadele Duhului. Şi ţi se va aprinde apoi dorinţa de a gusta mai multe roade şi de a te desfăta duhovniceşte mai mult.

(Arhimandritul Efrem Filotheitul, Starețul meu Iosif Isihastul, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 20l0, pp. 223-226)