Deşi mă simţeam foarte rău din pricina bolii mele - aveam simptome de tuberculoză -, cu toate acestea nu mă îngrijeam deloc de sănătatea mea. Singura mea grijă era doar cum să-l odihnesc pe Stareţul meu şi să plec din această viaţă. Aşa simţeam. Când ucenicul îl odihneşte pe stareţul său, îl odihneşte pe Dumnezeu. Iar pe stareţ îl odihneşte cineva prin viaţa sa duhovnicească. Cu cât înaintează spre desăvârşire, cu atât creşte odihna sa, iar pentru ucenic aceasta este binecuvântarea lui Dumnezeu. Simţeam bucurie şi, datorită ascultării desăvârşite pe care o făceam, nu aveam gânduri.

- De ce, Gheronda, nu am gânduri?

- Fiindcă sarcina ta mi-ai dat-o mie.

Aceasta o întâlnim şi în textele patristice. Mai ales Avva Dorotei, în „învăţăturile” sale, este foarte sugestiv. Acesta poves­tea că atunci pe când era începător, făcea ascultare oarbă şi simţea o permanentă odihnă duhovnicească. Dar fiindcă citise în Evanghelie că uşa Raiului este strâmtă şi că prin multe ispite şi necazuri intră cineva în împărăţia lui Dumnezeu, se mâhnea pentru faptul că el simţea neîncetat odihnă sufletească. Atunci l-a întrebat în legătură cu aceasta pe marele Stareţ Ioan, numit Proorocul, iar acela i-a răspuns că acestea sunt roadele ascultării.

Chiar şi această logică am lepădat-o, ca să-l odihnim pe părintele nostru duhovnicesc. Făceam ascultare şi faţă de simplul, dar sfinţitul părinte Arsenie. Odată, pe când eram începător, venit doar de câteva zile, sădeam ceapă împreună cu bătrânul Arsenie. Eu nu mai sădisem, dar ştiam cum trebuie făcut. Am început deci să o sădesc aşa cum trebuie, adică cu rădăcina în jos.

- Micuţule, îmi strigă bătrânul Arsenie, aşa se sădeşte ceapa?

- Dar cum altfel?

- Cu rădăcina în sus.

- Să fie binecuvântat!

Şi, deşi potrivit logicii aveam dreptate, cu toate acestea am făcut ascultare şi le-am sădit anapoda. Dar nu numai că au răsărit toate, ci au ieşit chiar nişte cepe foarte frumoase. Pentru acrivia ascultării au ieşit bine. Altădată, iarăşi, Stareţul ne-a trimis împreună cu un alt frate să culegem o vie. Toată ziua am cules struguri, dar nici măcar o boabă nu am pus în gură, pentru că Stareţul nu ne dăduse binecuvântare. Monahul, care era stăpânul viei, ne îndemna:

- Mâncaţi, părinţilor, este binecuvântare. Dar noi nu am vrut. Atunci acela s-a minunat şi a spus:

- Măi, ce călugări are Bătrânul Iosif!

Mai târziu îi spunea şi părintelui Efrem Katunakiotul cu uimire:

- Părinte Efrem, ai văzut ce călugări are Bătrânul Iosif?

Toată ziua au cules struguri şi nici măcar o boabă nu au pus în gură. Eu le spuneam: „Mâncaţi, părinţilor! Este binecuvântare”, iar ei îmi răspundeau: „Iartă-ne, dar nu este acum ora mesei”. Şi într-adevăr, niciodată nu am călcat porunca Stareţului.

Ascultare adevărată, ne învăţa Stareţul, nu înseamnă să împlineşti porunca doar la exterior şi tipiconal. Adevărata ascul­tare înseamnă să te sileşti pe tine însuţi să crezi şi să cugeți aşa cum crede şi cugetă stareţul tău. Care este scopul ascultării? Nu este acela de a învăţa regulile vieţii duhovniceşti? Dacă ucenicul nu are credinţă în povăţuitorul său, atunci care este folosul?”. Păstrând, aşadar, această învăţătură, m-am străduit cu smerenie şi cu simplitate să-l urmez pe cât mi-a stat în putinţă în cugetările sale, în crezul său. Şi, cu Harul lui Dumnezeu, niciodată nu am cugetat diferit de ceea ce „credea” Stareţul meu. Nu voiam să fiu ucenic numai la exterior, adică să fac ascultare numai în slujirea mea, la rucodelie sau la tot ceea ce îmi poruncea, ci căutam ascultarea adevărată, duhovnicească. Astfel, când Stareţul hotăra ceva, eram întru totul de acord cu el.

(Arhimandritul Efrem Filotheitul, Starețul meu Iosif Isihastul, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2010, pp. 231-232)