Când eram începător eram plin de egoism; credeam că sunt cineva datorită faptului că dusesem încă din copilărie viaţă duhovnicească şi pentru că aveam o mamă ascetă. Lumea, care nu ştie să preţuiască adevărata stare duhovnicească, îmi adresa foarte multe laude şi mă socotea un copil sfinţit. Iar eu mă „umflam în pene” atât de mult, încât mi se părea că ajunsesem la al treilea Cer. Laudele îmi pricinuiau rău fără să-mi dau seama. M-am molipsit de acest microb şi am fost otrăvit de mândrie şi de slavă deşartă.

Însă „lunetele” Stareţului, care desluşeau bine lucrurile, au văzut ce fiară se ascundea înlăuntrul meu şi atunci el s-a pornit să o omoare. Şi astfel, a luat cuţitul disciplinei şi a început să des­chidă drum smereniei. Aproape tot timpul supunerii mele nu a fost altceva decât o adevărată instruire. Am dat de un profesor, de un specialist. M-a examinat în profunzime, până în cele mai mici amănunte, şi chiar din prima zi a început să-mi trateze sufletul. Şi nu mă slăbea nici o clipă.

Mă mustra mereu, mă ocăra, mă smerea. Ştia că numai ocările aduc folos duhovnicesc, fiindcă astfel câştigă cineva cununi, atunci când rabdă. Atunci egoismul şi slava deşartă sunt nimicite, însă, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu am deschis niciodată gura ca să spun: „Pentru ce aceasta? Ce am făcut?”.

În general, Stareţul era foarte aspru. În toţi acei ani cât am stat lângă el doar de două ori l-am auzit strigându-mă pe nume. De obicei mă striga „neghiobule”, „bobocule”, „micuţule” şi multe alte epitete calificative. Este adevărat că atunci când mă mustra sufe­ream foarte mult în sinea mea, dar cât de recunoscător îi sunt acum pentru acele „intervenţii chirurgicale”!

Zi şi noapte ocări. Nu din când în când, ci în fiecare zi. Ah, ce mi-a făcut Stareţul! Nici să răsuflu nu apucam din pricina ocărilor. Sufeream şi de aceea mergeam la chilia mea, îl îmbrăţişam pe Cel Răstignit şi îi spuneam cu lacrimi: „Tu, Care eşti Dumnezeu, ai răbdat nedreptăţi, ocări şi necinstiri de la o mulţime de oameni păcătoşi. Oare eu, păcătosul şi pătimaşul, să nu primesc o mus­trare? Stareţul face aceasta pentru că mă iubeşte şi vrea să mă mântuiască”. Şi după ce mă rugam astfel, simţeam că sufletul meu primeşte putere pentru a răbda răstignirea.

(Arhimandritul Efrem Filotheitul, Starețul meu Iosif Isihastul, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2010, pp. 233-234)