Ascultarea

Acest mare ascet nu punea accent pe nici o altă nevoinţă mai mult decât pe ascultare Şi deşi el era un isihast desăvârşit şi un lucrător neînşelat al Rugăciunii minţii, nu ne-a predat liniştirea şi Rugăciunea minţii ca lucrare de temelie, ci petrecerea în obşte şi ascultarea. Mereu ne spunea: „Rugăciunea izvorăşte din ascultare, iar nu ascultarea din rugăciune. Fă ascultare acum şi apoi va veni şi Harul”. Şi iarăşi: „Cu cât ai mai multă evlavie şi credinţă faţă de stareţul tău, cu atât eşti mai îndreptăţit să primeşti mai mult Har”.

Stareţul ne explica adevăratul înţeles al ascultării zicând: „Sfinţii Părinţi, care ne învaţă să dobândim cea mai înaltă dintre virtuţi, şi anume ascultarea, făcându-ne astfel următori ai lui Iisus, au acelaşi scop. Şi anume, scopul este acela de a ne curaţi de diferitele patimi ale cugetării şi ale mulţumirii de sine, ce se naşte din voia proprie, pentru a primi Harul dumnezeiesc. Scopul principal pentru care un ucenic merge lângă un stareţ şi face desă­vârşită ascultare este următorul: stareţul, aprins fiind de dragostea lui Hristos, să predea talantul bogăţiei virtuţii sale, iar ucenicul să moştenească harul stareţului”?

Odată ne-a dat următoarele sfaturi importante, care pentru mine au valoare de dogmă şi pe care le transmit şi eu, la rândul meu, celor din obştea mea:

„Să ştii că nici Rugăciunea minţii, nici Sfânta împărtăşanie, nici privegherea, nici o altă nevoinţă nu-1 mântuiesc pe monah, precum ascultarea. Dacă faci ascultare, eşti pentru Rai. Dacă nu faci ascultare, chiar să te şi împărtăşeşti, să liturghiseşti sau Rugă­ciunea minţii să faci, eşti pentru iad. Nu există altă cale. [Ai făcut ascultare? Chiar şi nimic altceva să nu faci, eşti pentru Rai. Şi aceasta pentru că îl urmezi pe Hristos, Care a făcut ascultare de Părintele Său. Tot ce se face din voia proprie, fără ascultare, este luat de diavolul”.

Ne-a mai spus şi alte cuvinte, mult mai înfricoşătoare: „Dacă monahul nu s-a deprins bine de la început cu ascultarea şi cu Rugăciunea minţii, pe unul ca acesta să-l plângi. Orb s-a năs­cut, orb va muri. Păcat de banii cheltuiţi pe biletul pentru Sfântul Munte! Cel care amestecă voia sa cu voia stareţului este un desfrâ­nat, într-un cuvânt, monahul neascultător este fiu al diavolului”.

Ne mai spunea că numai dacă îşi va zdrobi omul eul său, va putea pune temelia zidirii lui duhovniceşti. Fiindcă egoismul şi voia proprie nu lasă Harul să lucreze în el. Singura cale de a-şi dezrădăcina omul această patimă înfricoşătoare este aceea de a face ascultare desăvârşită de stareţul său şi de a-şi tăia voia proprie. Prin ascultare ucenicul se scoate încet-încet pe sine din centru şi-l pune pe stareţul său, adică îşi goleşte inima de mulţumirea de sine şi de orice altă patimă şi învaţă să-l odihnească pe Dumnezeu prin stareţul său.

De asemenea, ne învăţa că cel care nu face ascultare, le cere în schimb altora să facă. De aceea adeseori ne spunea:

- Când nu facem ascultare la un stareţ, vom face ascultare la mulţi stareţi.

- Gheronda, ce înţelegeţi prin aceasta?, l-am întrebat eu odată.

- Iată ce înţeleg, fiul meu. Când nu facem ascultare de stareţ, vom face de mai mulţi stareţi, adică de multe voi, de multe patimi, de mulţi diavoli. Şi astfel sfârşim în iad, robiţi fiind de aceştia. Făcând însă ascultare la un stareţ, facem ascultare de Dumnezeu. Pentru că fără ascultare, făcută cu jertfire de sine pentru dragostea lui Hristos, nu poate omul să arate lepădare de sine şi dragoste către El.

Când începem să facem voile noastre, atunci fiecare ascul­tare la o patimă devine un stareţ-tiran care începe să ne conducă. De aceea vedem astăzi pe ucenici că nu-i respectă pe stareţii lor.

(Arhimandritul Efrem Filotheitul, Starețul meu Iosif Isihastul, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2010, pp. 227-228)