Vă voi istorisi cu simplitate şi în câteva cuvinte ceea ce, timp de doisprezece ani, cât am stat lângă Stareţ, am auzit, am învăţat şi am trăit.

Stareţul, încă din primele zile ale venirii mele acolo, a înce­put să-mi lăstărească voia, pentru a mă vindeca de egoism. La început gândurile de mândrie mă făceau să mă împotrivesc sfaturilor Stareţului. Egoismul începuse să protesteze: „De ce să-mi spună mie asta? De ce să-mi facă mie ailaltă? De ce să-mi vor­bească tăios?”. Repede însă am înţeles cursa pe care mi-o întindea diavolul şi prin care voia să-mi strice legătura mea cu Stareţul, povăţuitorul şi dascălul meu. Mi-am dat seama că, dacă îmi taie legătura cu el, îmi întrerupe alimentarea duhovnicească cu Harul lui Dumnezeu, care se dă ucenicului prin Stareţ.

I-am spus îndată Stareţului despre aceasta, iar el mi-a zis:

- Ascultă, fiul meu, aici ai venit ca să-ţi mântuieşti sufletul, să te lepezi de sine, să-ţi tai patimile şi să te smereşti. Ai venit ca să fii judecat, iar nu ca să judeci, nici pe stareţ, nici pe fraţi.

- Aşa este, am răspuns eu.

- Ştii ce sfaturi ne-au dat Părinţii athoniţi din vechime? Ştii care este învăţătura de bază a monahismului athonit? „Ai odihnit pe Stareţul tău? Ai odihnit pe Dumnezeu. Nu l-ai odihnit pe Stareţ? Nici pe Dumnezeu nu L-ai odihnit”. Fiindcă pe Dumnezeu nu-L vezi, însă pe stareţ îl vezi. Prin urmare, tot ce faci pentru stareţ, la Dumnezeu se ridică.

Apoi a continuat să mă înveţe zicându-mi următoarele cuvinte luminate de Dumnezeu:

„...Avem o icoană pictată pe lemn, cu vopsele, şi pe care este zugrăvit chipul lui Hristos sau al Maicii Domnului sau al unui Sfânt. Tot ce facem acestei icoane se transmite prototipului; acolo merge fie cinstirea, fie necinstirea. Tot astfel şi în cazul monahului, stareţul este chip al lui Dumnezeu, reprezentant al Lui pe pământ, „în chipul şi în locul Său”. Pentru ucenic, stareţul este mai presus chiar şi decât un episcop. Pentru alţii nu este nimic, dar pentru tine, care eşti ucenic, este totul.

Stareţul nu se odihneşte atunci când ucenicul său face ascultarea prin slujire, ci mai ales se odihneşte când face ascultare duhovnicească, supunerea în duh. Cu cât sporeşte mai mult, cu atât îl odihneşte mai mult pe stareţ. Şi această odihnire a stareţului este pentru ucenic binecuvântarea lui Dumnezeu”.

(Arhimandritul Efrem Filotheitul, Starețul meu Iosif Isihastul, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2010, pp. 226-227)