„Odată, fiul meu, povestea Stareţul, veneam cu corabia de la Dafni la Sfânta Ana Mică şi în ea se afla şi un egumen al unei mănăstiri, pe care eu îl cunoşteam. Era împreună cu ucenicul său, iar acesta îi spunea şi-i tot spunea, în timp ce egumenul tăcea şi le primea pe toate. Adică îl mustra, îi făcea observaţii şi îi vorbea împotrivă, iar acela, ca unul ce era cu experienţă, tăcea. Se mâhnea, dar tăcea. Egumenul cel plin de discernământ nu voia să-l facă de ruşine în faţa părinţilor care se aflau în corabie şi de aceea tăcea. Iar eu, văzându-l, mă mâhneam şi ziceam: «Vai, ce trage acest stareţ de la ucenicul său!».

Şi eu mergeam odată de la Sfânta Ana la Dafni şi-l aveam pe cutare ucenic împreună cu mine. Însă nu i-a tăcut gura deloc. Tot drumul a vorbit în deşert. Vorbea când cu unul, când cu altul.

Când am ajuns la Dafni, i-am spus:

- Fiul meu, nu ţi-a tăcut gura deloc.

- Iertaţi, Gheronda!, mi-a spus el.

- Ce să fac cu «iertaţi»? Gura ta a spus atâtea lucruri înain­tea stareţului tău... Felicitări pentru ascultarea ta! Acestea sunt răsplăţile ucenicilor neascultători”.

Ne mai spunea Stareţul că „ucenicul cel bun merge la Tronul lui Dumnezeu cu «expresul». Nu se opreşte nici măcar la vămi, pentru că toate se dau la o parte din calea lui, căci nu găsesc nici o prihană întru el, ca să-L prindă”. Deşi el însuşi era isihast, ne spunea:

- Pe ucenicul cel bun îl pun mai presus de pustnici şi de isihaşti.

- De ce, Gheronda?

- Fiindcă isihastul îşi face voia sa, se mişcă aşa cum vrea el. Cine îl împiedică? Ce greutăţi are? Niciuna. Ucenicul cel bun însă nu a venit să-şi facă voia sa, ci voia stareţului. În tăierea voii se află toată greutatea, pentru că se îngrădeşte libertatea, care este trăsă­tura împărătească a omului. După Sfinţii Părinţi, ucenicii cei buni şi binecuvântaţi, ca nişte luptători slăviţi, stau încununaţi alături de stareţii lor.

Deşi el însuşi era isihast, ne spunea:

- Pe ucenicul cel bun îl pun mai presus de pustnici şi de isihaşti.

- De ce, Gheronda?

- Fiindcă isihastul îşi face voia sa, se mişcă aşa cum vrea el. Cine îl împiedică? Ce greutăţi are? Niciuna. Ucenicul cel bun însă nu a venit să-şi facă voia sa, ci voia stareţului. În tăierea voii se află toată greutatea, pentru că se îngrădeşte libertatea, care este trăsă­tura împărătească a omului. După Sfinţii Părinţi, ucenicii cei buni şi binecuvântaţi, ca nişte luptători slăviţi, stau încununaţi alături de stareţii lor.

Pentru aceasta ne şi îndemna:

„Alergaţi, fiilor, acolo unde este ascultare. Acolo unde este libertate şi drumul este deschis. Acolo împărățeşte dragostea, bunăvoirea, pacea, mila şi Harul dumnezeiesc”.

Când omul nu are lepădare de sine şi nu şi-a tăiat voia sa, suferă. Are în cale numai piedici, de vreme ce una îl deranjează, cealaltă îl irită, alta îl întărâtă şi totdeauna suferă din vreo pricină. Când însă monahul îşi va lepăda voia şi va face voia lui Dumnezeu prin stareţ, atunci va trăi fericit. Devine ca un copil mic, ca un prunc duhovnicesc şi nu are nici o mâhnire, nici o grijă pentru mântuirea sa. Este slobozit de orice griji, aşa încât înlăuntrul său simte multă odihnă. Se culcă şi se scoală ca un prunc. Pruncul, desigur, se comportă astfel din pricina nematurizării creierului, monahul însă devine prunc cu răutatea, întru cunoştinţă şi întru deplină maturitate. Aceasta am cunoscut-o în practică. În anii când am stat lângă Stareţ am fost foarte fericit şi în sufletul meu a fost mereu prăznuire duhovnicească. Existau, desigur, ostenelile trupeşti, prive­gherile, dar înlăuntru aveam bucurie, pace şi odihnă. Nu ne făceam nici o grijă nici măcar în ceea ce priveşte moartea sau Judecata lui Dumnezeu.

Simţeam o astfel de pace a conştiinţei, încât îl rugam pe Dumnezeu să mă ia din această viaţă, deşi eram încă ucenic. Aveam această dorinţă pentru că simţeam că mântuirea mea era garantată. Aflându-mă în această stare, într-o zi l-am întrebat pe Stareţ:

- De ce, Gheronda, nu simt vreo greutate când mă gândesc la păcatele mele şi nici frică atunci când cuget la ieşirea sufletului meu din trup şi la trecerea prin vămi? Mă străduiesc în rugăciunea mea să mă pun de-a stânga Judecătorului şi nu merge, ci neîmpie­dicat şi nesilit mă văd de-a dreapta Lui. Nu cumva aceasta este înşelare?

- Bine, micuţule, dar chiar nu înţelegi?

- Nu înţeleg.

- Din clipa când ai lăsat, ca ucenic, toată greutatea ta pe umerii mei, tu te-ai uşurat. Pentru care faptă vei da răspuns, de vreme ce toate le-ai pus pe seama mea, mi le-ai încredinţat şi eu mi le-am asumat, iar tu eşti liber? Cum să nu mergi la dreapta Judecătorului? Ce te va împiedica? Dacă ai fi făcut voia ta, sarcina păcatelor ar fi rămas asupra ta şi nu ai fi simţit astfel. Stareţul avea dreptate, căci nimic nu făceam fără să-l întrebăm. Trăiam ca nişte străini pe acest pământ şi aşteptam ca să ne cheme Dumnezeu şi să plecăm din această lume. Moartea o socoteam întru nimic.

(Arhimandritul Efrem Filotheitul, Starețul meu Iosif Isihastul, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2010, pp. 228-231)