Părintele Iosif cel tânăr, cipriotul, care mai târziu s-a numit vatopedinul: În vara lui 1947, un tânăr monah, pe nume Iosif, a venit din mucenicescul Cipru în Sfântul Munte pentru închinare şi folos sufletesc. Cu mare râvnă căuta „un om" care să-l povăţuiască în lucrarea niptică. L-a vizitat pe Stareţul Iosif la Sfânta Ana Mică şi, din discuţia lor, tânărul monah şi-a dat seama de sfinţenia lui şi de aceea l-a rugat să-l ţină lângă el, ca ucenic.

La această rugăminte, Stareţul Iosif a răspuns:

- Nici locul nu permite aceasta şi nici tipicul nostru nu îngăduie să mai avem şi alţi vieţuitori aici.

Adevărul era, însă, că Stareţul nu mai avea curajul să primească ucenici din cauza experienţei pe care o avusese cu alţii, deoarece, cu excepţia bătrânului Arsenie, nimeni nu reuşise să-l urmeze în înalta sa nevoinţă ascetică. Veniseră destul de mulţi lângă el, care aveau multă râvnă, dar nu şi suficientă lepădare de sine pentru a urmă rânduială sa. Şi, astfel, îi pricinuiau nemăsurate greutăţi. Din această cauză, Stareţul şovăia să-l primească.

Însă, bine-intenţionatul monah nu voia cu niciun preţ să piardă acest prilej. Ani de zile citise în cărţile patristice despre Rugăciunea minţii şi, pentru aceasta, îl ruga pe Dumnezeu să-i descopere un povăţuitor neînşelat. Iar acum, când în sfârşit Dumnezeu îi descoperise ceea ce căuta cu atâta râvnă, să lase să-i scape o asemenea ocazie? Astfel, cu fierbinţi rugăminţi şi cu multe lacrimi, a stăruit în cererea sa.

Smerita sa stăruinţă l-a uimit pe Stareţ. Pentru prima oară în viaţa sa vedea pe cineva care să-şi dorească atât de mult lucrarea minţii. Şi, cu toate acestea, şovăia. Însă, în faţa acestei stăruinţe, Stareţul a făgăduit că va face rugăciune şi că va acţiona aşa cum îl va lumina Dumnezeu. Şi astfel s-au despărţit.

Într-adevăr, la priveghere Stareţul a făcut multă rugăciune pentru ca Dumnezeu să-i descopere sfânta Sa voie. Dar şi tânărul monah, mişcat de dorinţa sa aprinsă, vărsa râuri de lacrimi în rugăciune, cerând dumnezeiasca milă. A doua zi, Stareţul a consimţit să-l primească, iar părintele Iosif, cu multă bucurie, a devenit ucenicul său.

Tânărul ucenic a pus temelie bună. La început, desigur, se îngreuia din pricina ostenelilor zilnice de necrezut, a lipsurilor, a îmbrăcăminţii neîndestulătoare, a climei aspre, a acriviei progra­mului şi a certării Domnului venite prin Stareţ, dar râvna sa tinerească şi curată şi Harul lui Dumnezeu au făcut pe cele cu neputinţă nu numai să fie cu putinţă, dar să şi simtă bucurie din osteneala nevoinţei.

În acel an domnea pretutindeni o sărăcie lucie din cauza războiului civil. Obişnuitele rucodelii ale monahilor nu mai aveau căutare şi, de aceea, duceau lipsă de bani. Văzând Stareţul că rucodelia lor nu mai aducea niciun venit şi că nu putea economisi hrana şi pentru părintele Iosif, deşi nevoile lor erau foarte limitate, a fost nevoit ca timp de o săptămână să-l trimită să lucreze ca „să-şi câştige pâinea".

Aceasta a fost o mare încercare pentru tânărul părinte Iosif, al cărui suflet curat tânjea să se nevoiască alături de acest mare dascăl niptic. Dar „iată, ascultarea mai bună este decât jertfa” (I Împăraţi 15, 22). Nu a cârtit, nici nu a spus: „Eu am venit din Cipru pentru rugă­ciune, iar tu mă trimiţi la ogoare? Dacă voiam aşa ceva, rămâneam acolo unde eram". Dimpotrivă, atât de multă credinţă avea în Stareţ, încât cu bucurie a primit această ascultare grea. Zbura, numai să-şi odihnească povăţuitorul duhovnicesc.

Şi astfel, pentru ascultare, până aproape în 1953, a colindat mănăstirile pentru a lucra la grădină, la măslini, la secerat, la dife­rite lucrări. În felul acesta reuşea foarte rar să-1 vadă pe Stareţul său. De la o muncă alerga la alta şi doar pentru mici intervale de timp reuşea să se întoarcă la Sfânta Ana Mică şi să se desfăteze de înaltele sfaturi duhovniceşti ale părintelui şi povăţuitorului său.

La ascultare se afla împreună cu mulţi monahi şi mireni. Mulţi dintre mireni îl răneau cu starea lor pătimaşă. Toate acestea, împreună cu neorânduiala programului, îl oboseau sufleteşte. În jurul său auzea cuvinte dure, înjurături şi chiar hule. Mai ales acestea din urmă îi răneau inima, fiindcă venise dintr-un mediu foarte evlavios, dar şi el însuşi avea multă credinţă şi evlavie. De fiecare dată când i se împuţina răbdarea, fără să spună nimănui nimic despre starea sa, primea întotdeauna o epistolă de la Stareţul său.

„În ea aflam descrisă toată starea mea lăuntrică, de ce şi de unde îmi venea tot ceea ce m  se întâmpla sau mă preocupa. Şi ceea ce era şi mai ciudat era faptul că nici nu apucam să o deschid că se şi petrecea înlăuntrul meu schimbarea. Toată întristarea se risipea îndată, iar eu mă umpleam de bucurie duhovnicească şi nu mă mai preocupa nimic din ceea ce cu puţin mai înainte mă neliniştea şi mă asuprea. De altfel, schimbarea se făcea şi fără scrisoare, ci doar prin simpla prezenţă a Stareţului într-un chip mai presus de fire. Iar aceasta o simţeam întotdeauna, căci se apropia de mine într-un chip de netăgăduit” (Povestirea se află şi în cartea Stareţului Iosif Vatopedinul, „Cuviosul Iosif Isihastul”, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2009, pp. 111-112).

Era luna august a anului 1949. Seceratul se terminase şi părintele Iosif se întorsese la Sfânta Ana Mică pentru praznicul Adormirii Maicii Domnului. În sfârşit, putea acum să se desfăteze din nou de rânduială după care tânjea inima sa. Într-o zi, pe 19 august, la amiază, după trapeză, s-a pregătit să meargă la chilia sa, potrivit tipicului. Stareţul însă l-a oprit, i-a strâns mâna şi i-a spus zâmbind:

- Diseară o să-ţi trimit un pacheţel. Ia aminte să nu-l pierzi!

Părintele Iosif n-a înţeles la ce se referă. De altfel, cine ar fi înţeles o astfel de ghicitoare, ştiind că Stareţul nu pierdea nici un prilej de a te smeri? „Cine ştie ce surpriză de noapte îmi mai pregăteşte!, se gândea el. Vreo ocară... sau ceva asemenea". Astfel, nu a dat prea multă importanţă vorbelor Stareţului, iar atunci când s-a trezit pentru a-şi începe privegherea, uitase cu desăvârşire de ceea ce-i spusese.

„Nu-mi amintesc, povesteşte el, cum am început priveghe­rea, dar ştiu bine că nu am apucat bine să rostesc de câteva ori Numele lui Hristos şi inima mi s-a umplut de dragoste pentru Dumnezeu. Şi această dragoste s-a mărit atât de mult, încât nu am mai putut continua rugăciunea, ci mă minunam de revărsarea ei. Voiam să-i îmbrăţişez şi să-i sărut pe toţi oamenii şi întreaga zidire. în acelaşi timp cugetam atât de smerit, încât simţeam că sunt mai prejos decât toată zidirea. însă plinătatea şi flacăra dragostei mele erau îndreptate către Hristos, pe Care îl simţeam că este prezent, dar nu puteam să-L văd şi să cad la preacuratele Sale picioare şi să-L întreb cum de învăpăiază atât de mult inimile şi totuşi rămâne ascuns şi necunoscut?

Atunci am avut încredinţarea lăuntrică că acesta este Harul Sfântului Duh şi aceasta este Împărăţia Cerurilor, despre care Domnul nostru spune că se află înlăuntrul nostru. «Să rămân aşa, Doamne, îmi spuneam în sinea mea, şi nu-mi mai trebuie nimic altceva». Aceasta a durat ceva timp, după care, încet-încet, am revenit la starea mea de mai înainte. Aşteptam cu nerăbdare să merg la Stareţ ca să-l întreb ce fusese ceea ce trăisem şi cum de se petrecuse.

Cred că era 20 august, într-o noapte cu lună plină, atunci când am alergat şi l-am găsit în afara chiliei sale, plimbându-se prin micuţa curte a chiliei sale. De îndată ce m-a văzut, a început să zâmbească şi, înainte de a-i pune eu metanie, mi-a spus:

- Ai văzut ce dulce este Hristos? Ai înţeles din practică ce este ceea ce întrebai cu stăruinţă? Acum, sileşte-te să dobândeşti acest Har şi să nu ţi-l fure nepăsarea.

Auzind acestea, am căzut îndată la picioarele lui şi cu lacrimi i-am spus:

- Am văzut, Gheronda, am văzut eu, cel nevrednic de toată zidirea, şi Harul şi dragostea lui Hristos şi am înţeles acum îndrăz­neala Părinţilor şi puterea rugăciunilor.

Când i-am povestit exact ce mi s-a întâmplat şi i-am cerut amănunte despre felul în care se întâmplă aceasta, el a evitat din smerenie să-mi răspundă.

- Dumnezeu, mi-a spus el, S-a milostivit de tine şi te-a miluit, arătându-ţi de mai înainte Harul Său, pentru a nu te îndoi de cele ce spun Părinţii şi pentru a nu te împuţina cu sufletul.

Abia atunci am înţeles sensul obiceiului de a cere cu deplină credinţă altora să se roage pentru noi: «Roagă-te, părinte, şi pentru mine!», «Fă şi pentru mine o rugăciune!», «Pomeneşte-mă, părinte, în rugăciunea ta!»”.

Din cele de mai sus ne dăm seama că altceva este să spunem: „Pentru rugăciunile sfântului meu stareţ" şi să înfruntăm greutăţile şi ispitele vieţii cu rugăciunile lui, şi altceva să ne trimită Har, binecuvântare şi stări duhovniceşti înalte însuşi Stareţul nostru, „ca unul ce are stăpânire", oricât şi oricând doreşte el aceasta, cu înştiinţare în rugăciune. Aşa ceva este propriu numai Stareţilor harismatici şi purtători de Dumnezeu.

Din 1953, când a încetat instabilitatea politică şi sărăcia, părintele Iosif a putut să rămână definitiv împreună cu Stareţul Iosif, aşa cum tânjea inima lui.

La început a stat în chilia pe care o făcuseră pentru părintele Efrem de la Katunakia, care venea la noi să liturghisească. De aceea, de două ori pe săptămână şi uneori chiar şi mai des nu avea unde să doarmă. Dar această problemă s-a rezolvat atunci când Stareţul i-a lăsat chilia sa, după ce mai întâi şi-a zidit o colibă mică la o distanţă de vreo 200 de metri mai departe. Numai Dumnezeu ştie ce stări de Har va fi gustat ascultătorul părinte Iosif în acea chilie de trei ori binecuvântată, adăpată cu lacrimile şi cu sudorile Stareţului Iosif.

(Arhimandritul Efrem Filotheitul, Starețul meu Iosif Isihastul, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2010, pp. 207-213)