„Vulpe” – biserica blănarilor ieșeni

18 Februarie 2014 Nicolae Pintilie Documentar
 

Influența și bogăția blănarilor au făcut ca în secolul al XVIII-lea breasla să pretindă domnitorului o biserică în care meșteșugarii să-și trăiască bucuriile și suferințele. Deși istoricii încă nu au căzut de acord în privința existenței bisericii înaintea breslei blănarilor, un lucru este cert: Mitropolitul Gavriil Calimachi, în anul 1875, a statornicit ca breasla să se închine la biserica Uspenia sau Adormirea Maicii Domnului din Iași.

De când se știe, omul a preferat, ca acoperământ al trupului în fața vitregiilor climei, hainele provenite din blana animalelor. Din primele pagini ale Sfintei Scripturi aflăm că Însuși Dumnezeu a făcut primilor oameni haine din pielea animalelor (Facere 3, 21). Dumnezeu Însuşi a lucrat cu „mâna Sa” haine de piele pentru Adam şi Eva.

Teologia, sub influența interpretării simbolice, și-a pus întrebarea: ce ar putea fi aceste haine de piele? Dacă mergem la înţelesul dictat de textul ebraic, dar și de cel masoretic, kathoneth desemnează o haină lungă, de la umeri până la genunchi, un acoperământ rudimentar făcut din pielea unui animal. O haină pe care o descrie și știința arheologiei, din interpretarea picturilor rupestre. Oamenii de știință au demonstrat că hainele primilor oameni au fost confecționate din pielea viețuitoarelor pe care le vânau pentru hrană. Descoperirea cuțitelor de piatră și de os, completată de posibilitatea prelucrării metalelor, au dus la formarea unui adevărat meșteșug.

„Blănăritul”, de la necesitate la moft

De la subzistență, la meșteșug și artă în domeniul hainelor de blană drumul a fost lung și sinuos. În Țările Române, mereu încercate de către migratorii asiatici, apoi de către tătari și otomani, această meserie a apărut relativ târziu.  

Prima breaslă a blănarilor a fost însemnată în istorie pe la anul 1419, într-un act al domnitorului Alexandru cel Bun, pentru negustorii brașoveni. „Meșteșugul blănăritului”, în sensul deplin al cuvântului, era rezervat în Moldova casei domnitoare și marilor boieri. Poporul de rând nu își permitea haine din blană, fiind fidel cojoacelor strămoșești.

Din actele emise de primii domnitori români, observăm că fiecare obște sătească era datoare să dăruiască anual „blănurile jivinelor. Iar dacă satul nu jinduie așa jivine, să plătească valoarea în oboli domniei”, așa cum este precizat în așezământul domului Petru Rareș pentru satul Hangu, din ținutul Neamțului.

Contextul istoric a adus cu sine apariția unei adevărate corporații meșteșugărești care prelucra blănurile. Faptul că tronul Moldovei se „cumpăra” de la Stambul a implicat și încetățenirea caftanului, o manta orientală, lungă și largă, împodobită cu un guler dintr-o blană prețioasă. Domnii și boierii de seamă ai țării își comandau blănurile la Moscul Asiei sau la negustorii polonezi de la Liov. Epoca fanarioților, a îmbogățiților peste noapte, a făcut posibile apariția unui nou meșteșug și a unei bresle autonome, cea a blănarilor.

Breasla blănarilor ieșeni

Grecii au adus în Moldova moda purtării blănurilor. Ca să scutească o parte din venituri și ca să nu mai aducă blănuri din Polonia, spiritul comercial elen a făcut să fie aduși meșteri care să-i învețe pe localnici tainele dubitului pieilor de animale. Maeștrii din Zolkiev și Mosc nu au avut, însă, viață ușoară la Iași. Breasla tăbăcarilor s-a plâns domnului Nicolae Alexandru Mavrocordat că „străinii ne sărăcesc, ne lasă în sapă de lemn și cu burțile goale”.

Cel care a calmat situația a fost înțeleptul mitropolit Gavriil Calimachi. Acesta a sfătuit pe domn să îi trimită acasă pe meșterii străini propunând ca, din rândul tăbăcarilor, o parte să se ocupe cu prelucrarea blănurilor. Astfel, prin statutul semnat în anul 1785, tăbăcarii și cojocarii se ocupau de pieile animalelor domestice, iar noua breaslă, a blănarilor, de „pieile jivinelor din păduri”, adică a animalelor sălbatice. 

În scurt timp, meșterii blănari au devenit o clasă socială apreciată de aristocrația țării. Apropiați ai domnilor și, mai ales, ai doamnelor fanariote, blănarii s-au transformat în oameni foarte influenți în societatea timpului. Din simpli meșteșugari au devenit bogasieri, negustori de obiecte de îmbrăcăminte foarte fine: „mătăsării de Veneția, tulpanuri, panglice, rățele și horhote din Lipsca, fesuri albe din Țarigrad, șaluri de Iran și felurite diamaticale”, așa cum precizează Nicolae Filimon în cunoscuta sa carte, Ciocoii vechi și noi.

Biserica Adormirii Maicii Domnului

Influența și bogăția blănarilor au făcut ca, în secolul al XVIII-lea, breasla să pretindă domnitorului o biserică în care meșteșugarii să-și trăiască bucuriile și suferințele. Deși istoricii încă nu au căzut de acord în privința existenței bisericii înaintea breslei blănarilor, un lucru este cert: Mitropolitul Gavriil Calimachi, în anul 1875, a statornicit ca breasla să se închine la biserica Uspenia sau Adormirea Maicii Domnului din Iași.

Tradiția populară a legat începuturile acestei biserici de o legendă interesantă. Un boier pasionat de vânătoare a urmărit cu sârg o vulpe și a promis că pe locul în care o va prinde va ridica o biserică. Nu știm câtă legătură are povestea cu istoricul uneia dintre cele mai vechi biserici ieșene. Știm, însă, din documente, că pe locul actual a ființat o biserică de lemn, construită în secolul al XVII-lea.

Cutremurele, dar și incendiile, au făcut ca bisericuța să ajungă în ruină. În anul 1790, conform susținerii episcopului Dionisie Erhan, breasla blănarilor a preluat biserica Adormirii Maicii Domnului, refăcându-o din temelii, în timpul domnului Alexandru Moruzi. Biserica a fost împodobită cu toate cele necesare, aduse din Rusia, și a devenit unul dintre cele mai frumoase lăcașuri de cult din capitala Moldovei.

Biserică încercată de dintele istoriei

Anul 1832 a rămas în istoria Iașului ca moment de suferință și încercare pentru întreaga suflare. În timpul domnitorului pământean Mihai Sturza, un incendiu a devastat partea de nord-est a capitalei, mahalalele Muntenimii și Tăbăcarilor.

În acest dezastru s-a prăpădit și biserica blănarilor. Multă vreme a rămas o ruină, pentru că breasla lor sărăcise și aproape se desființase. Fanarioții, principalii clienți ai blănarilor, au fost alungați – instaurându-se domnii românești. Apoi, au apărut comercianți specializați, care aduceau blănuri mult mai ieftine din Rusia și au fost create mici fabrici, după modelul german. Puținii blănari nu și-au mai permis să refacă biserica. Șansa a venit, însă, din partea vornicului Teodor Burada. Avocat și om politic, acesta a reconstruit biserica Adormirii Macii Domnului, „spre pomenirea veșnică a părinților și a familiei” sale, așa cum este menționat într-una dintre cronicile vremii.

Din păcate, după doar zece ani, locașul a fost din nou mistuit de flăcări. În acest context, o altă personalitate ieșeană își leagă numele de biserica Adormirii Maicii Domnului. Este vorba despre serdarul Antonie Cobălcescu, tatăl omului de știință Grigorie Cobălcescu.

În anul 1843 s-a început reconstrucția bisericii, după planurile bisericilor domnitorului martir Miron Barnovschi. Sfântul lăcaş a fost dotat cu cele necesare desfăşurării sfintelor slujbe, în anul 1849 fiind sfinţit de către locțiitorul de mitropolit, Meletie Sardeon. Ca o recunoștință pentru jertfa serdarului Cobălcescu, biserica a primit și hramul Sfântului Antonie cel Mare.

Biserica Vulpe, în haine noi

Trecerea timpului și contextul socio-cultural au impus o nouă refacere a bisericii Adormirii Maicii Domnului. Chiar dacă blănarii au apus de mult timp și familiile ctitoricești s-au stins, o mână de oameni coordonați de către preotul Mihail Grigoraș a pus umărul la treabă, după 160 de ani.

Consolidare interioară și exterioară, instalaţie electrică, tencuire, pictură în tehnica frescă, pardoseli de marmură, instalaţie de climatizare şi de încălzire, o nouă catapeteasmă, acestea sunt doar câteva dintre lucrările ce au fost binecuvântate de rugăciunea Înaltpreasfințitului Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, în anul 2010. În acel moment, biserica a primit în dar și o părticică din moaștele Sfintei Ecaterina.

Rugăciune și istorie, lux și blănuri, incendii și lacrimi, credință și renaștere. Acestea sunt, într-o enumerare succintă, momentele prin care a trecut, de-a lungul timpului, biserica „Vulpe”. Un loc de închinare al breslei blănarilor, o pagină din istoria Moldovei.

De la același autor

Ultimele din categorie