Începutul înțelepciunii este frica de Domnul[1]. Și prin frica de Domnul se ferește omul de rău[2]. Omul fiind supus stricăciunii și morții, care sunt consecințele căderii, este stârnit neîncetat de păcatul cel cu multe chipuri. Păcatul s-a înrădăcinat în mădularele lui[3] și, ca un bold al morții[4], târăște silnic omul în robia lui. În această anatomie a felului în care deprinderea răului cea împotriva firii îl silește pe om să facă răul pe care nu-l voiește[5] și să se împietrească la ceea ce îi propune binele, Sfinții Părinți au descoperit iubirea de sine ca rădăcină principală a acestei pervertiri.

Deși în calitatea lui, uriașul acesta al pervertirii se numește iubire de sine, în lucrarea lui, se numește iubire de plăcere, termen prin care sunt arătate toate patimile și poftele. Fiecare monah, făcând această deosebire, se oștește metodic în această oaste tainică, unde săgețile nu mai sunt trupești, ci puternice înaintea lui Dumnezeu spre dărâmarea întăriturilor[6] și nimicirea a toată înșelarea și amăgirea vrăjmașului. Deși în lista principalelor rele împreună cu iubirea de sine se înscriu și egoismul și lăcomia, locul central în lupta împotriva omului îl deține aproape întotdeauna iubirea de sine, fiindcă aceasta se sprijină și pe factori naturali cum ar fi cei cu privire la păzirea legilor vieții[7].

Și pe acești „trei uriași ai patimilor” ‒ cum sunt numiți în mărturisirea patristică ‒ i-a înfruntat și i-a biruit Domnul în pustie după Botezul Lui și ne-a predat și nouă tainele acestei lupte. Prin împreună-lucrarea harului Duhului Sfânt și prin buna dispoziție a omului, înaintând monahul în imitarea Domnului nostru Iisus, începe lupta împotriva acestor rele cuprinzătoare, începând cu iubirea de sine. Și iată de ce: Orice este și se numește patimă și poftă nu reprezintă nevoi raționale ale unei trebuințe naturale, ci porniri iraționale ale poftelor părții pătimașe a vieții celei împotriva firii și scopul urmărit este plăcerea care vine din acestea.

Prin urmare, plăcerea ca o maică a vieții celei poftitoare este scopul vieții pătimașe și păcătoase. Astfel, iubirea de sine pusă în lucrare este numită iubire de plăceri și împotriva ei se oștesc „cei ai lui Hristos” și îmbrățișează iubirea de osteneală. Exemplul vieții personale a Domnului nostru, și mai ales în pustie, unde a dus aspră luptă cu ispititorul, este iubirea de osteneală. Domnul a postit, a privegheat, S-a rugat, a fost neagonisitor, a fost feciorelnic. Acestea sunt exemple de cuprinzătoare iubire de osteneală.

Pe aceste baze, în continuare, Părinții noștri au adăugat și celelalte amănunte ale părții practice a petrecerii ascetice și au organizat propriul lor ideal de viețuire, care este și se numește monahism. Luptând metodic prin practica iubirii de osteneală împotriva oricărei mișcări pătimașe, monahul biruiește, cu harul lui Hristos, pofta și patimile care reprezintă viața cea împotriva firii.

(Gheron Iosif Vatopedinul, Cuvinte de mângâiere, Editura Marii Mănăstiri Vatoped, Sfântul Munte, 1998, traducere de Laura Enache, în curs de publicare la Editura Doxologia)

[1] Pilde, 1, 7.

[2] Pilde, 3, 7.

[3] Rom. 7, 5

[4] I Cor. 15, 56.

[5] Rom. 7, 19.

[6] II Cor. 10, 4.

[7] Adică instinctul natural al autoconservării.