Viața Sfântului Cuvios Ioan Zedazneli

Sfântul Părinte Ioan Zedazneli și cei doisprezece ucenici ai săi, Aviv din Nekresi, Antonie din Martkopi, David din Gareji, Zenon din Ikalto, Tadeu din Stepantsminda, Iesei din Tsilkani, Iosif din Alaverdi, Isidor din Samtavisi, Mihail din Ulumbo, Pirus din Breti, Ștefan din Khirsa și Shio din Mgvime, au fost asceți sirieni și părinții fondatori ai vieții monahale georgiene.

Monah în Siria

Pe țărmul stâng al râului Aragvi, la opt kilometri nord-est de Mtskhetei și la cincisprezece kilometri nord de Tbilisi, se înălța muntele Zadeni. Denumirea acestuia vine de la idolul cu același nume, ce se afla acolo în primii ani ai creștinismului.

Cuviosul Ioan s-a nevoit în muntele Zadeni, de la care își trage numele de Zedazneli. Cuviosul provenea din Siria. Locul exact al nașterii lui nu ne este cunoscut, de asemenea nici părinții lui. Însă știm că s-a născut într-un sat de lângă Antiohia, la sfârșitul secolului al V-lea.

În acest oraș a studiat, având rezultate excepționale la învățătură. Sporul lui duhovnicesc mergea împreună cu dezvoltarea lui trupească. Devenea pildă de creștin virtuos. S-au întărit adânc înlăuntrul lui învățăturile Sfintei Scripturi, a adunat ca într-o vistierie în inima lui fiecare lucru cu folos duhovnicesc și a strâns prin studiile sale felurite și bogate cunoștințe.

Încă de tânăr, ascultând o voce dinlăuntrul său, a devenit monah într-o chinovie. Slobozit prin urmare de grijile lumești și de orice îndatorire conjugală, a început să-și afierosească zilele lui Dumnezeu. Își propusese să păzească poruncile dumnezeiești și lupta în fiecare zi prin post și rugăciune pentru a-și atinge acest scop.

Făcător de minuni

Smerenia lui era atât de adâncă încât se vedea pe el însuși vierme și nu om (Psalmul 21, 7). Lupta cu bărbăție împotriva răului și ispitelor diavolului, aruncându-se în acest război cu toate puterile lui. Izvoarele lacrimilor lui nu secau niciodată. Zi și noapte Îl ruga pe Dumnezeu să îl întărească pentru a lupta cu patimile trupești. Dumnezeu a ascultat rugăciunea lui, dându-i putere împotriva patimilor și harisma facerii de minuni.

Cuviosul Ioan se deosebea față de ceilalți monahi ai chinoviei prin nevoințele lui. Prin minunile pe care le săvârșea, atrăgea la el credincioși din Antiohia, pe care îi conducea pe drumul mântuirii. Prin înalta lui viețuire duhovnicească devenise o făclie pentru acel ținut. Bolnavi fără număr își găseau lângă el tămăduirea: orbii vedeau, șchiopii umblau, cei îndrăciți se eliberau de duhurile viclene.

Pustnic

Pe măsură ce Dumnezeu îl slăvea prin minunile pe care le făcea, pe atât de mult se mărea mulțimea care alerga la el pentru a-i cere binecuvântarea. Vestea despre el s-a răspândit în toată Siria. Însă sporirea numărului vizitatorilor îi tulbura liniștea. Din pricina aceasta a hotărât să plece din Antiohia împreună cu unii dintre ucenicii lui și să se ascundă în adâncul pustiei. Acolo s-a dăruit netulburat rugăciunii, postului și privegherii.

Credincioșii au încercat în fel și chip să îl descopere pe binefăcătorul lor, dar pentru multă vreme adăpostul lui a rămas ascuns. Ucenicii lui mergeau în taină în oraș, își vindeau lucrul de mână, își cumpărau cele de trebuință și iar se întorceau în taină lângă părintele lor. Își urmau întru virtute starețul, și încercau să îl urmeze în rugăciune, post și alte nevoințe. Niciodată nu rămâneau în nelucrare. Împlineau cele spuse de Apostol: Voi înșivă știți că mâinile acestea au lucrat pentru trebuințele mele și ale celor ce erau cu mine (Faptele Apostolilor 20, 34). Mâinile lor erau întotdeauna ocupate cu lucrul mâinilor, buzele cu rugăciunea și mintea lor ațintită spre cer.

Însă Domnul nu voia ca robul Lui să rămână ascuns. Fiindcă făclia aprinsă nu se pune sub obroc, ci în sfeșnic (Matei 5, 15), pentru a lumina pe toți cei dimprejurul ei. Astfel, l-a descoperit tuturor celor care îl căutau. Mulțimi fără număr au început atunci să vină de peste tot, unii pentru a se tămădui de boli, alții pentru a-și odihni sufletul și alții pentru a-i asculta învățăturile. Este cu neputință a povesti minunile pe care le săvârșea.

În Georgia

Sfântul însă vroia să fugă de slava oamenilor. Astfel, s-a gândit să meargă într-un ținut în care să fie cu desăvârșire necunoscut. Dar unde?

Atunci Dumnezeu i-a arătat voia Lui robului Său: a văzut-o pe Preasfânta într-o vedenie, dându-i poruncă să aleagă doisprezece ucenici vrednici și să îi ia împreună cu el în Georgia (Iviria), unde aveau să meargă pentru a întări credința creștină în nou-întemeiata Biserică.

Cuviosul Ioan i-a chemat pe ucenicii lui și le-a spus să postească și să se roage timp de zece zile. După trecerea celor zece zile, i-a strâns din nou și le-a spus:

– Copiii și frații mei iubiți! Știu că aveți din plin dumnezeiescul har și sunteți împodobiți cu virtuți. Ascultați-mă, deci: am văzut într-o vedenie pe Preabinecuvântata Maică a Domnului nostru. Mi-a dat poruncă să aleg doisprezece dintre voi, care mă vor urma către îndepărtata Ivirie, ca să ne ostenim pentru nou-întemeiata Biserică a ei. Pentru a înlesni alegerea celor doisprezece, voi scrie numele voastre separat și le voi pune pe Sfânta Masă. Toată noaptea vom petrece în rugăciune, pentru ca însuși Domnul să facă această alegere, fiindcă ne-am predat voii Lui.

– Cuvioase părinte!, au răspuns ucenicii. Fă precum ți-a poruncit Domnul. Însă noi nu te vom lăsa, și nu ne vom despărți de tine.

Toată noaptea au petrecut-o în rugăciune. Pe la trei dimineața au început Dumnezeiasca Liturghie. După ce s-au împărtășit, cuviosul a dat poruncă tuturor să-și înalțe mâinile către cer și să rostească în limba greacă „Doamne miluiește!”. Aceasta a durat o oră întreagă. Atunci îngerul Domnului, în fața tuturor, a luat douăsprezece nume de pe Sfânta Masă și le-a pus în mâinile cuviosului: Sisoe, David, Antonie, Tadei, Ștefan, Isidor, Mihail, Piros, Zenon, Iesei, Iosif și Aviv.

Fericitul Ioan a făcut în acest fel alegerea, pentru a nu crede ceilalți că este părtinitor, dar și pentru a nu-i mâhni pe cei care trebuiau să-l părăsească. Cei care aveau să rămână singuri plângeau plini de amărăciune pentru despărțirea de bătrânul lor. Sfântul i-a chemat lângă el și le-a spus:

– Frații mei, nu trebuie să vă împotriviți hotărârii Domnului. Să știți că vă iubesc pe toți deopotrivă. Voia lui Dumnezeu este aceasta: să rămâneți voi aici și să Îi fiți credincioși. Așadar, supuneți-vă cu toată inima voii Lui, și să nu Îl întristați. Și în numele celor doisprezece aleși vă rog să opriți plânsul.

Cuviosul, după ce a ales în locul lui un egumen, pe Eftimie, și-a înălțat mâinile la cer și s-a rugat multă vreme pentru sufletele lor. În cele din urmă, după ce i-a binecuvântat pe fiecare separat, punându-și mâinile pe capetele lor, a pornit împreună cu cei doisprezece în lunga călătorie.

Sosirea și întâmpinarea

Drumul a fost lung și ostenitor. Istoviți, au ajuns în sfârșit în Mțheta. I s-a arătat atunci arhiepiscopului Evloghie îngerul Domnului și i-a spus:

– Iată, sosește din Siria robul Domnului Ioan, împreună cu monahii lui. Acesta se va îngriji de credința pe care a sădit-o Sfânta Nina în țara voastră. Ridică-te pentru a-i întâmpina cu multă bucurie. Nu pune piedici lucrării lor, fiindcă sunt trimiși de către Dumnezeu și împodobiți cu toate virtuțile.

S-a ridicat atunci vrednicul ierarh și a pornit împreună cu tot clerul lui și cu mulțime de popor, pentru a-i întâmpina. El însuși mergea înainte, îmbrăcat în veștmintele sale arhierești. Ajungând în cel mai apropiat sat, a cerut vești despre robii lui Dumnezeu. A așteptat multă vreme. În cele din urmă, au apărut sfinții părinți, desculți, zdrențăroși, purtând obișnuitele lor potcapuri siriene.

Îndată ce i-a văzut, arhiepiscopul și-a dat seama că sunt cei pe care îi aștepta. Așadar s-a apropiat de ei, îmbrățișându-l pe cuviosul Ioan, și spunându-i:

– Părinte Ioane! Îngerul Domnului mi-a descoperit venirea ta. Îi mulțumesc Domnului că a trimis pe cuvioșia ta aici, pentru a călăuzi multe suflete la cunoașterea de Dumnezeu și la viața veșnică.

Cuviosul a pus metanie arhiepiscopului și a luat binecuvântare de la el. Același lucru l-au făcut toți ucenicii lui. Apoi i-a spus:

– Cuvioase stăpâne! Cu smerenia ta Îl urmezi pe Hristos, de la Care te-ai și învățat spre aceasta. Noi, robii Lui, Îi mulțumim lui Dumnezeu, fiindcă am găsit în persoana ta un păstor vrednic, căruia i se descoperă toate cele tainice. Dăm slavă măreției Lui, Care ne-a învrednicit să te întâlnim. Călăuzește-ne spre mântuire, fiindcă socotesc eu, nevrednicul, că ai mult har dumnezeiesc în tine. Cu adevărat, când am luat binecuvântarea ta, s-au deschis buzele mele, încât acum pot vorbi o limbă necunoscută mie. Mi s-au deschis de asemenea urechile, ca să pricep sfânta poruncă pe care ai primit-o.

Este vrednic de admirat faptul că fericitul Ioan vorbea în georgiană, care îi era cu desăvârșire necunoscută. Minunea aceasta se aseamănă cu aceea care a avut loc la Cincizecime, atunci când prin pogorârea Sfântului Duh apostolii au început să vorbească în felurite limbi (Faptele Apostolilor 2, 1-4).

Au pornit cu toții înspre oraș, unde arhiepiscopul i-a condus spre „Svetițhoveli”, biserica stâlpului făcător de minuni și izvorâtor de mir. Cuviosul și ucenicii lui au căzut în genunchi și s-au închinat cu multă evlavie. De asemenea, Îl slăveau și Îi mulțumeau lui Dumnezeu pentru primirea plină de căldură pe care le-o făcuseră georgienii. Arhiepiscopul le-a propus să locuiască împreună cu el și părinții au primit aceasta.

Învățau poporul

Regele și tot poporul îi vedeau ca pe îngerii lui Dumnezeu. Din buzele lor izvorau apele pline de har ale dumnezeieștii învățături și deveniseră pilde tuturor prin virtuțile lor. Din toate colțurile țării a început să vină mulțime de popor. Oamenii ascultau sfaturile părinților și erau întăriți în credința ortodoxă. De asemenea, și-au adus bolnavii pentru a se vindeca cu harul tămăduitor al cuvioșilor. Prin predica lor a fost luminată aproape întreaga regiune Kartli. Însuși regele Parsman al VI-lea (541–553) îi vizita adeseori împreună cu demnitarii lui, pentru a le cere binecuvântarea și a le asculta învățăturile.

Cuvioșii părinți au vizitat toate ținuturile unde predicase Sfânta Nina și s-au închinat în locurile care aminteau de evenimentele mai importante ale vieții ei. O simțeau aproape de ei, de parcă ar fi fost vie. Cereau amănunte despre cele făcute de ea și despre predicile ei, și Îi erau recunoscători lui Hristos, care dăruise firii femeiești neputincioase atâta bogăție de har apostolicesc.

În sfârșit, cereau necontenit de la Dumnezeu prin rugăciunile lor să le arate un loc pentru a se stabili.

Pe muntele Zadeni

Au trecut trei ani întregi. Într-o zi, fericitul Ioan, privind spre nord-est, a văzut deasupra muntelui Zadeni o mulțime de draci, ca un nor negru și gros, care îl provocau cu nerușinare. S-a întors atunci și le-a spus ucenicilor lui:

– Priviți, fiii mei, acei draci vicleni deasupra muntelui! M-am gândit să ne așezăm acolo. Din această pricină, se pare, se poartă în acest fel dracii, pentru a ne înspăimânta. Însă avem de partea noastră puterea lui Hristos.

Apoi s-a întors la draci și le-a spus:

– Vă poruncesc în numele lui Hristos să plecați departe, pentru că acolo va rămâne Ioan împreună cu frații lui.

După aceea, sfântul a mers la arhiepiscop.

– Sfinte stăpâne, i-a spus, dă-ne binecuvântare să ne așezăm pe acel munte înalt, până ne va arăta Dumnezeu alt loc.

– Acel munte, a răspuns acela, este fără nicio mângâiere și inaccesibil. Mai mult decât atât, a fost o vreme când acolo era locul pe care era așezat idolul Zadeni, pe care l-a distrus Sfânta Nina, maica noastră. Și acum, precum se spune, este plin de duhuri viclene.

– Dacă este voia lui Dumnezeu și rugăciunile tale cu noi, au spus monahii, binecuvântează-ne și lasă-ne să mergem acolo.

Atunci, păstorul, din respect pentru râvna lor, și-a dat binecuvântarea. Monahii s-au apropiat de stâlpul cel făcător de viață, au îngenuncheat și s-au rugat multă vreme.

– Ajută-mă, Doamne, se ruga cu lacrimi Avva Ioan, pe drumul pe care mi-l arăți. De este voia Ta aceasta, fă să-mi termin viața în acel loc retras. Doamne, de tânăr mi-am părăsit țara și m-am lăsat în purtarea Ta de grijă.

Și-au terminat rugăciunea și au plecat din orașul Mțheta. Era luna mai, și râul Aragvi era ieșit din matcă. Trecerea acestuia era cu neputință, dar nimic nu putea să îi oprească. Fiind însoțiți de arhiepiscop și de popor, s-au apropiat de mal. S-a întors atunci fericitul Ioan către ucenicul său Sisoe și i-a spus:

– Roagă-te, părinte, lui Dumnezeu, să trecem fără nicio primejdie pe malul celălalt.

Ucenicul, fiind întotdeauna ascultător, s-a întors către răsărit, a făcut trei metanii și a însemnat râul cu semnul sfintei cruci. Apoi a luat toiagul cuviosului, a lovit cu vârful lui apa și a spus:

– Râule! Bătrânul nostru îți poruncește să te oprești până trecem pe malul celălalt.

Îndată râul s-a oprit din mersul lui și i-a lăsat să treacă, de parcă în acel loc ar fi fost pământ uscat. Văzând poporul minunea, L-a slăvit pe Dumnezeu, Cel care le dăduse robilor Lui atâta har și credință puternică.

Călătoria până în vârful muntelui a fost foarte obositoare. La început au mers printre tufe pline de țepi, iar mai târziu printr-o pădure deasă. Când în sfârșit au ajuns, cuviosul Ioan a dat peste vârful muntelui, unde mai înainte era ridicat idolul Zadeni. A găsit o peșteră mică, și a rămas acolo. Mai târziu, o parte din ea a transformat-o în biserică. Părinții au ridicat din loc în loc colibe din crengi de copaci, unde se nevoiau răbdând frigul și foamea. Foloseau ca mâncare rădăcini și iarbă de pe munte.

Fericitul Ioan, acea turturea iubitoare de pustie, următorul Botezătorului Ioan, a ajuns prin post, rugăciune și uscarea trupului pe cea mai înaltă treaptă a virtuților și i-a biruit pe vrăjmașii cei înțelegători.

Atunci când trupul slăbește prin post și rugăciune, duhul se întărește. Însă atunci când trupul se moleșește prin viața plină de mângâieri trupești, duhul slăbește și este robit de gânduri necurate. Din această pricină, iubitorul de Dumnezeu Ioan și-a biruit trupul și l-a subjugat duhului.

O asemenea făclie însuflețită a arătat Domnul pe muntele Zadeni, pentru a împrăștia în jurul său strălucirea rugăciunilor sale. Prin aceste rugăciuni a curățat muntele de mulțimea duhurilor cele viclene.

Îndată ce s-a răspândit vestea cum că monahii s-au așezat pe munte, imediat poporul a făcut potecă prin pădure și a alergat pentru a-i întâlni. S-au adunat de peste tot orbi, surzi, îndrăciți, pe care cuviosul îi tămăduia, întorcându-se la casele lor sănătoși, slăvind pe Dumnezeu.

Vizita arhiereilor

Odată au urcat pe munte însuși arhiepiscopul împreună cu episcopii pentru a se întâlni cu părinții. Aceștia l-au văzut de departe și au simțit o bucurie mare. Au ieșit îndată în întâmpinarea ierarhilor și au căzut la picioarele lor, cerând binecuvântarea lor. Dar și ierarhii cereau de la monahi rugăciunile lor.

Arhiepiscopul, după ce s-a rugat, s-a așezat lângă peștera care se folosea ca biserică.

Atunci cuviosul Ioan le-a spus vizitatorilor:

– De ce, sfințiți păstori, v-ați ostenit atât pentru a ne vizita pe noi, nevrednicii? Dumnezeu, Cel bogat în milă, să vă răsplătească.

– Cinstite părinte, l-a rugat arhiepiscopul pe cuvios, vrem să ne spui ceva pentru folosul sufletelor noastre.

– Asta se cuvine cuvioșiei tale, care ești episcop, a răspuns acela.

Însă arhiepiscopul insista. În acest fel, cuviosul a început să îi învețe despre viața veșnică și despre răsplata ce are să vină. Cuvântul ce ieșea din buzele lui era preadulce, precum mierea. Episcopii au ascultat învățătura cuviosului cu atenție și multă admirație.

Doi noi episcopi

Puțin mai târziu, doi dintre episcopi au adormit în Domnul. Eparhiile lor – Nekresi și Țilkani – au rămas fără păstori. Arhiepiscopul Evloghie a convocat sinodul episcopilor, care a hotărât să pună pe scaunele fără episcop doi dintre cei treisprezece cuvioși părinți. Așadar, fiind luminat de Dumnezeu, arhiepiscopul s-a gândit să îi viziteze și să îi aleagă pe aceia care la ora sosirii lui aveau să săvârșească Dumnezeiasca Liturghie.

Când a ajuns în locul unde locuiau părinții, săvârșeau Dumnezeiasca Liturghie ieromonahul Aviv și diaconul Iesei. Terminându-se slujba, arhiepiscopul l-a luat cu o mână pe Aviv și cu cealaltă pe Iesei. L-a îmbrățișat pe primul și i-a spus:

– Bucură-te Avive, episcopul Nekresiului!

Și întorcându-se către cel de-al doilea i-a zis:

– Bucură-te Iesei, episcopul Țilkaniului!

Cei doi părinți au fost uimiți de cele ce au auzit. S-au întristat că trebuiau să ridice o povară atât de grea.

– Sfințite stăpâne, l-au implorat cu lacrimi, nu ne despărți de Bătrânul nostru, pe care îl iubim atât de mult!

– „Viu este Domnul Dumnezeu”, a răspuns acela. Nu îmi voi retrage cuvântul, fiindcă aceasta este porunca lui Dumnezeu.

– Copiii mei, a spus atunci cuviosul Ioan, nu vă împotriviți voii lui Dumnezeu și a arhiepiscopului. De aceea am venit în această țară, ca să ne ostenim a semăna cuvântul lui Dumnezeu.

Părinții Aviv și Iesei nu au adus alte împotriviri. Arhiepiscopul i-a luat cu el la Mțheta și în scurt timp i-a hirotonit episcopi. Pe Aviv l-a trimis în Nekresi. Acolo a luptat mult împotriva idolatriei și în cele din urmă a fost omorât, mărturisindu-L pe Hristos în fața închinătorilor la foc. Minunatul Iesei a primit păstorirea Țilkaniului. În catedrala orașului se găsește icoana făcătoare de minuni a Născătoarei de Dumnezeu, care, după tradiție, a fost pictată pe un lemn aflat în ieslea Domnului.

După plecarea celor doi părinți, numărul vizitatorilor veniți pe muntele Zadeni s-a mărit. Mulți dintre ei părăseau lumea și intrau în obștea cuviosului. Astfel, muntele acoperit de păduri s-a umplut de monahi, care Îl slăveau neîncetat pe Cel Preaînalt.

Propovăduiesc în toată Georgia

Într-o noapte i s-a arătat fericitului Ioan Preasfânta Născătoare de Dumnezeu însoțită fiind de Sfânta Nina cea întocmai cu apostolii. I-a dat poruncă cuviosului să își trimită ucenicii în toată Georgia, pentru a propovădui cuvântul lui Dumnezeu și pentru a povățui oamenii.

Sfântul le-a povestit vedenia monahilor săi și le-a spus să se pregătească pentru a merge acolo unde le va arăta Domnul. S-au mâhnit părinții pentru despărțirea de bătrânul lor, dar nimeni nu a cutezat a se împotrivi voii lui Dumnezeu.

Cuviosul Ioan i-a adus pe ucenicii săi la arhiepiscopul Evloghie și i-a spus acestuia despre porunca primită de la Născătoarea de Dumnezeu. Apoi l-a rugat să îi binecuvânteze și să se roage pentru ei. Arhiepiscopul i-a sfătuit ca fiecare să își ia după el un ajutor. Toți au fost de acord în afară de Sfântul Sisoe. Acesta, fiindcă era un râvnitor al vieții în pustnicie, a cerut binecuvântare pentru a trăi singur.

Apoi cuviosul i-a sfătuit cum să trăiască departe de el.

– Iubiții mei frați, le-a spus. Dumnezeu ne-a trimis aici pentru binele acestei țări. Nou-întemeiata ei Biserică are nevoie de propovăduire și învățătură, pentru a se întări aici rădăcinile credinței. De aceea, fiecare din voi trebuie să predice precum apostolii, să boteze în numele Tatălui, și al Fiului, și al Sfântului Duh și să-i povățuiască pe cei care se află în întuneric, pentru a se închina Domnului nostru Iisus Hristos. Nimic, copiii mei, să nu punem mai presus de dragostea Domnului, pentru a nu ne lipsi de rai, precum protopărintele nostru Adam. Acela și raiul l-a pierdut, și neamul omenesc l-a împovărat cu suferințe, boli și moarte, pentru că a gustat din rodul cel oprit. Însă Dumnezeu nu a părăsit zidirea Sa, nu a lăsat-o în robia diavolului. A luat trup pentru ea, a pătimit, a izbăvit-o din moarte și i-a deschis din nou ușile raiului. Trebuie să știți că prin post, priveghere și curăția trupului se vor curăți duhurile voastre de gândurile pământești și se vor uni cu Dumnezeu. Să fugiți cu orice chip de prea mult vin, fiindcă aceasta nu se potrivește cu monahismul, ci leagă cu legături de nedezlegat victimele sale și stârnește necuratele ispite. Apostolul Pavel poruncește după adevăr: Nu vă îmbătați cu vin, întru care este pierzare. Frații mei! Să vă amintiți întotdeauna de moarte. Să aveți continuu în mintea voastră înfricoșătoarea zi a Judecății. Atunci vom sta toți cu privirile în jos înaintea Dreptului Judecător. Așadar, înainte! Să ne ostenim în lumea aceasta pentru dobândirea virtuților. Să nu ne facem rău nouă înșine. Toate cele pământești sunt însoțite de tristețe. Odihna este numai în cer. De aceea să fugim de patimile trupești și să răbdăm fără să ne plângem neputințele cele vremelnice.

Dacă îl biruim aici cu bărbăție pe vrăjmașul nostru, vom purta în viața veșnică cununa nemuririi. Să ne gătim deci cu atenție pentru ceasul morții. O, cât de înfricoșător va fi ceasul acela când fiecare suflet va fi condus în locul gătit lui, acolo unde va primi răsplătirea celor pe care le-a lucrat în viață.

Întăriți astfel cu sfaturile cuviosului, monahii au pornit la propovăduire. Îi călăuzea Sfântul Duh, Cel care le dădea puterea să calce peste șerpi și peste scorpii și peste toată puterea vrăjmașului (Luca 10, 19). Bătrânul lor avea sfinte moaște ale sfinților, pe care le-a împărțit ucenicilor pentru a fi mai vrednici pe drumul propovăduirii cuvântului dumnezeiesc, pentru a fi însuflați de către sfinți și pentru a urma pilda lor.

Au fost trimiși în Kaheti (din Georgia de răsărit): David – mărgăritarul cel strălucitor al postului și al sfințeniei, Antonie – soarele cel cu multă lumină al nevoințelor, Iosif – floarea cea minunată a fecioriei, Ștefan – cel încununat cu harisme și vedenii mai presus de fire, Zenon – stâlpul fericitei ascultări și Aviv, care, după cum am văzut, era deja hirotonit episcop al Nekresiului și mai târziu a fost împodobit cu mucenicia.

În Kartli, adică spre vest, au pornit Sisoe – pildă de lacrimi și plâns dumnezeiesc, Pir – lucrătorul umilinței, Mihail – apărătorul adevărului, Tadei – stâlpul credinței și Isidor – vița virtuților. În orașul Kartliei, Țilkani, era și episcopul Iesei, unealta dragostei celei dumnezeiești și a curăției.

Toți acei părinți de care lumea nu era vrednică sufereau pentru credință și adevăr precum apostolii și mucenicii, lipsiți fiind, necăjiți, de rău supărați, în pustii rătăcind și în munți și în peșteri și în crăpăturile pământului (Evrei 11, 37-38). Și toate acestea, fiindcă s-au lepădat de toate grijile și frământările lumești. Cei mai mulți dintre ei își impuseseră o lipsă desăvârșită a celor de trebuință și nu vroiau să folosească nici măcar haine. Mergeau să propovăduiască cuvântul lui Dumnezeu purtând haine din piele în zăpușeala zilei și în frigul nopții (Ieremia 36, 30). Căutau, precum cei întâi zidiți, raiul. Din pricina iubirii lor pentru viața în retragere nu căutau nicio mângâiere omenească.

Se osteneau pe ogorul lui Dumnezeu nu pentru răsplată, ci din ascultare pentru Bătrânul lor, de la care învățaseră cum să îngrijească sufletele credincioșilor, cum să curățească grâul de neghina poftelor celor rele, pe care le aruncă vrăjmașul.

Veneau lângă ei oameni credincioși și iubitori de Dumnezeu, pentru a le asculta învățătura. Alții, neputincioși cu sufletul și cu trupul, își găseau lângă ei vindecarea și luminarea. Domnul asculta rugăciunile părinților și le dădea puterea de a săvârși minuni. În acest fel întăreau credința ortodoxă în sufletele credincioșilor. Duhurile cele viclene își părăseau înfricoșate locașurile și plecau în pustie. Jertfelnicele idolatre erau distruse și în locul lor se înălțau biserici, unde era cinstit Dumnezeul cel adevărat.

Strămutarea dracilor

Când și-a trimis Sfântul Ioan ucenicii la propovăduire în Georgia, l-a ținut lângă el numai pe diaconul Ilie, ca sprijin la bătrânețile lui. El s-a predat luptelor duhovnicești, prin care și-a uscat în întregime trupul. Duhurile cele necurate vedeau marile lui nevoințe, fiind stăpânite de invidie și de mânie. Nu suportau prezența sfântului pe muntele Zadeni. La un moment dat, s-au apropiat de el cu îndrăzneală și au încercat să îl gonească, înfricoșându-l cu strigăte și amenințări.

– De ce ai venit în acest loc, îi spuneau, care este al nostru din vremuri străvechi? Ce vrei, de ne deranjezi pe noi aici? Cu ce drept răpești ceva ce nu este al tău? Dacă nu pleci de aici de bună voie îți vom aduce asemenea ispite că vei fi nevoit să pleci vrând-nevrând. Atunci vei înțelege ce înseamnă să calci pe locurile care nu îți aparțin.

Sfântul și-a făcut semnul crucii și a spus în gând: „Cu puterea lui Hristos îi voi învinge! Domnul este împreună cu mine. De cine mă voi teme? Ce poate să îmi facă vrăjmașul?”. Apoi, întorcându-se către draci, a răspuns:

– Dacă v-a dat Domnul putere asupra trupului meu, precum mai demult v-a dat putere asupra trupului lui Iov, atunci faceți ce trebuie să faceți. Eu sunt rob al Domnului meu Iisus și nu mă tem de amenințările voastre.

– Ioane, Ioane! a strigat plin de mânie mai-marele dracilor. De ce ai plecat din locul tău și ai venit la noi? Pleacă de-aici de îndată. Ținutul acesta este al nostru. Dacă nu ne vei asculta, tu însuți îți vei pricinui căderea. Noi suntem mulți și nu vei putea să ne stai împotrivă. De aceea, pleacă repede în altă parte și nu îți pune în primejdie viața.

– Dușmani ai binelui, invidioși și mincinoși! a răspuns sfântul. Niciodată nu vreți binele omului. Încercați în toate chipurile să îl aruncați în iad. Pentru ce este acest loc al vostru? Nu este a Domnului toată lumea? Nu El a dat neamului omenesc pământul? Pentru voi a gătit numai iadul și focul cel nestins al gheenei. Acolo vă veți chinui atât voi, cât și cei care fac voile voastre. Voi încercați să mă goniți de-aici printr-o înșelătorie. Din pricina înșelăciunii voastre s-au lipsit protopărinții noștri de rai. Însă Domnul a dăruit iarăși omului fericirea cerească. Și iată! Acum urmașii lui Adam vă gonesc de peste tot.

Așadar, în numele Domnului, fugiți departe, pentru că El este Cel care mi-a dăruit acest loc.

– Vai nouă! au strigat dracii auzind ultimele cuvinte ale cuviosului. Așadar ai venit aici trimis de Iisus? Acesta ne gonește de peste tot. Cu puterea numelui Său ne biruiesc și cei care Îl urmează, pentru că și lor le-a dăruit puterea de a ne birui. Plecăm, deci, de-aici. Vom merge la idolatri, în cele mai dinlăuntru ale țării.

În acea clipă dracii s-au făcut nevăzuți și s-au ridicat asemenea unui nor deasupra peșterii cuviosului. S-au îndreptat apoi spre miazănoapte, în adâncurile Caucazului.

Minunea aceasta s-a răspândit în tot ținutul. Locuitorii din împrejurimi, care știau că mai înainte în munte locuiau duhuri necurate, Îl slăveau pe Cel Preaînalt și spuneau: Minunat este Dumnezeu întru sfinții Săi. Să fie numele Domnului binecuvântat în veci.

Doi ucenici făcători de minuni

Fericitul Ioan îi cerceta din vreme în vreme pe ucenicii lui. Era atent cu ei, ca să nu se slăbănogească duhovnicește, ci să fie întotdeauna pregătiți pentru ceasul când Mirele le va chema sufletele la nunta cea cerească.

Minunată a fost una din vizitele lui la Sfântul Sisoe. Cuviosul vroia să-și dea seama de sporirea duhovnicească a ucenicului său. L-a luat cu el pe diaconul Ilie și a pornit spre chinovia pe care între timp o întemeiase ucenicul lui.

Frații mănăstirii au fost înștiințați de venirea marelui părinte și au ieșit în întâmpinarea lui. Mergea înaintea lor Sfântul Sisoe, care, după ce s-a sărutat cu Bătrânul său, l-a condus în biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Apoi l-a înștiințat printr-un monah pe episcopul Iesei de vizita cuviosului.

Episcopul a pornit fără întârziere spre mănăstire. Acolo l-a sărutat pe părintele său duhovnicesc și a primit binecuvântarea lui.

A trecut ceva timp. Într-o zi, în vremea mesei, fericitul Ioan a cerut un pahar de vin. Diaconul Ilie i-a dat paharul. Atunci cuviosul a însemnat paharul cu semnul sfintei cruci, l-a ridicat și, după ce s-a rugat, l-a lăsat în aer. Paharul de vin stătea suspendat, ca și cum ar fi fost pus pe ceva!

– Copiii mei, a spus cuviosul ucenicilor săi Sisoe și Iesei, luați paharul și binecuvântați-l.

Însă nimeni nu cuteza să pună mâna pe el. În cele din urmă, l-a luat însuși cuviosul, l-a binecuvântat și le-a dat celorlalți să bea.

– Părinte, i-a spus mai apoi Sfântului Sisoe, trebuie să Îi mulțumești lui Dumnezeu pentru minunea pe care ne-a arătat-o.

Sfântul Sisoe s-a ridicat de îndată, a pus metanie, a așezat în palma mâinii sale stângi un cărbune aprins cu tămâie și a început să îi tămâieze pe toți părinții! Încăperea s-a umplut de bună-mireasmă. Monahii, plini de uimire, Îl slăveau pe Domnul pentru semnele Sale minunate.

– Nu vă minunați, fraților! a spus cuviosul Ioan. Să știți că focul este neprimejdios pentru cei cu adevărat credincioși. Atunci când haldeii i-au aruncat în cuptor pe cei trei tineri, flacăra s-a temut înaintea nevinovăției lor. A intrat împreună cu ei și îngerul ce îi ocrotea. Astfel nici părul nu le-a ars. Însă aceia care au aprins focul au ars.

Și îndreptându-și ochii către episcopul Iesei, a spus:

– Părinte și păstorule al oilor cuvântătoare, îți cerem binecuvântarea.

Atunci Iesei s-a sculat, și-a ridicat mâinile la cer și s-a rugat cu căldură. Apoi a îngenuncheat plecându-și capul până la pământ, a udat pământul cu lacrimi fierbinți și, întorcându-și capul spre cuviosul Ioan, i-a cerut să se roage pentru el. În cele din urmă, l-a rugat pe Bătrânul său și pe toți ceilalți să îl urmeze.

Au ieșit și s-au îndreptat către râul Xani. Acolo Iesei s-a oprit și s-a rugat:

– Sfântă și Preabinecuvântată Împărăteasă, fă cu harul tău ca râul acesta să mă asculte și să mă urmeze!

În acel moment și-a întins toiagul și a spus:

– În numele Domnului nostru Iisus Hristos, îți poruncesc, râule, să urmezi toiagul meu!

Și, o, ce minune! Râul și-a schimbat cursul și a început să urmeze toiagul episcopului ca și cum era tras de el. Pământul se adâncea acolo unde ierarhul trecea cu toiagul, și făcea cale apei.

Au ajuns în acest fel până la biserica Născătoarei de Dumnezeu, în orașul Țilkani. Acolo episcopul Iesei a slobozit apa, și aceea a început să își urmeze cursul mai departe. Până în zilele noastre, râul curge pe lângă zidurile întărite ale bisericii Născătoarei de Dumnezeu, ca să se slăvească numele Domnului Iisus și al robului Său, episcopul Iesei.

Au fost martori ai acestei minuni cuvioșii Ioan și Sisoe, diaconul Ilie, Evagrie și alți frați ai mănăstirii Sfântului Sisoe, precum și locuitori din Mțheta și Țilkani. Cu toții Îl slăveau pe Dumnezeu, care le dăduse sfinților Săi atâta putere săvârșitoare de minuni.

Fericitul Ioan, după ce a văzut sporirea ucenicilor săi, s-a întors împreună cu diaconul Ilie pe muntele Zadeni. L-au urmat ucenicii săi, Sisoe, Iesei, dar și alții. Au rămas lângă el trei zile plini de bucurie duhovnicească. Apoi, fiecare s-a întors la locul ascultării sale.

Izvorul tămăduitor

Muntele Zadeni era arid. Diaconul Ilie se ostenea mult ca să aducă apă din râul Aragvi, care trecea pe la poalele muntelui. Sfântului Ioan îi părea rău de aceasta, și a început a se ruga cu căldură și lacrimi lui Dumnezeu, ca să izvorască apă din pământ pentru ei. Domnul i-a ascultat rugăciunea. Astfel, a început să curgă în munte un izvor cu apă rece și curată. El curge și în zilele noastre, propovăduind de-a lungul veacurilor puterea Celui Preaînalt.

Oamenii au aflat de noua minune și au început să vină din diferite locuri pe munte. Aduceau cu ei bolnavi și îndrăciți. Sfântul îi binecuvânta și le dădea să bea apă din izvor. Și aceia se tămăduiau îndată. Chiar și astăzi, cel care bea din această apă cu credință este miluit de Domnul, cu rugăciunile sfântului.

Sfântul supune fiarele pădurii

Bunului Ioan îi făceau ascultare și fiarele sălbatice. Odată, diaconul Ilie a mers la izvor. În timp ce lua apă, a văzut o ursoaică uriașă care se apropia de el. Înspăimântat fiind, a lăsat ulciorul acolo, a alergat la sfântul și i-a povestit întâmplarea.

– Să mergem, părinte, i-a spus, ca să-ți arăt ursoaica la izvor. Sfântul l-a urmat pe ucenicul său și a văzut ursoaica bând apă de la izvor.

– Bea dacă îți este sete, și pleacă, i-a spus. Însă de acum înainte, atât tu cât și celelalte fiare din acest munte nu veți mai face rău nimănui.

Ursoaica a plecat capul și a plecat de îndată de la izvor.

Pe muntele Zadeni există multe și felurite fiare sălbatice. Însă, după întâmplarea cu ursoaica, fiarele din munte țin porunca sfântului cu o asemenea acrivie, încât de îndată ce întâlnesc un om, pleacă în direcția opusă și niciodată nu fac rău cuiva.

Tămăduiri

Au adus odată la cuvios un paralitic. L-au lăsat pe targă înaintea lui și l-au rugat spunându-i:

– Miluiește-l pe acest sărman, părinte! Credem că prin rugăciunile tale îl poți tămădui, pentru că ești rob credincios al Domnului și faci voia Lui.

– Miluiește-mă, rob al mult-milostivului Dumnezeu! s-a auzit și vocea neputincioasă a paraliticului. Roagă-te pentru mine, mortul fără groapă, ca să mă tămăduiască Domnul.

Cuviosului îi părea rău din toată inima de el, și s-a rugat pentru tămăduirea lui. Apoi s-a apropiat de el precum se apropiase Domnul de paraliticul din Vitezda, și i-a spus:

– Ridică-te, ia-ți patul tău și umblă. Domnul Iisus Hristos te-a făcut bine!

Acela s-a ridicat îndată drept și înzdrăvenit. Toți care se găseau acolo L-au slăvit pe Dumnezeu pentru minunea pe care o făcuse robul Său Ioan.

Altădată i-au adus cuviosului pe cineva care era stăpânit de duhul muțeniei. Nu putea nefericitul să rostească niciun cuvânt. Sfântului i s-a făcut milă de el și întorcându-se către drac ca și către un om i-a spus:

– Duh rău și necurat, de ce chinui zidirea lui Dumnezeu? În numele Domnului Iisus Hristos, îți poruncesc să ieși din el și să pleci în locuri pustii.

Îndată duhul cel viclean a plecat și omul a fost eliberat. Cei care au văzut minunea se întrebau unul pe celălalt:

– Ce om este acesta, care cu un cuvânt îl pune pe fugă pe diavol și dăruiește celor bolnavi sănătatea?

– Nu vă minunați, fraților, pentru acest semn mare, le-a spus cuviosul. Nu eu tămăduiesc, ci numele Domnului Iisus. Acesta alungă duhurile cele necurate și eliberează oamenii de orice boală și neputință. Domnul a spus: Cel ce crede în Mine va face și el lucrările pe care le fac Eu și mai mari decât acestea va face (Ioan 14, 12). Cuviosul a săvârșit multe minuni nu numai în Iviria, ci și mai înainte, fiind încă în Siria. Din ele s-a văzut îndrăzneala pe care o avea către atotputernicul Dumnezeu.

Către corturile cele cerești

A sosit momentul ca în sfârșit cuviosul să se odihnească și să primească plata ostenelilor sale. Domnul i-a descoperit ceasul morții lui. Atunci cuviosul a chemat aproape de el câțiva ucenici. Printre ei se afla diaconul Ilie și Sfântul Tadei Stefanțmindeli (din localitatea Sfântul Ștefan). Cel din urmă, din porunca cuviosului, întemeiase o mănăstire la poalele muntelui Zadeni. Mulți iubitori ai vieții monahale vroiau să rămână lângă cuviosul Ioan. Însă acela, iubitor al isihiei și al vieții în liniștire, nu primea pe nimeni. Pe toți îi trimitea în mănăstirea Sfântului Tadei. Lângă el nu l-a ținut – după cum am spus mai sus – decât pe diaconul Ilie.

Când au venit ucenicii lui, cuviosul le-a spus:

– Copiii mei, în scurt timp voi lăsa această lume și mă tem de înșelăciunile pizmașului diavol. În ceasul morții voastre să vă păziți și voi de diavol, pentru că atunci pune la cale cele mai înfricoșătoare curse. Vă mai rog, copiii mei, să privegheați, pe cât puteți, și să Îl slujiți cu vrednicie pe Domnul, aducându-vă aminte și de mine în rugăciunile voastre.

Cu blândețea și smerenia lui, cuviosul Ioan devenise spaima diavolului. L-a gonit departe de el prin cuvintele și lucrurile pe care le-a făcut. Însă acum, înainte de a-și preda sufletul în mâinile Domnului, a simțit că era în primejdie din partea dracilor cei furioși. Avea adânc în inima lui cele scrise în Evanghelie:

Când veți face toate cele poruncite vouă, să ziceți: Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem (Luca 17, 10).

După ce a dat poruncă ca să fie îngropat în peștera nevoințelor sale, s-a împărtășit pentru ultima oară. În acel moment a văzut înaintea lui o armată de îngeri și mulți sfinți. Veniseră să îi primească sufletul său curat. Cuviosul și-a predat sufletul cu evlavie vizitatorilor cerești.

Pomenirea lui se face la 7 mai, atunci când se prăznuiesc cei 13 cuvioși părinți sirieni, precum și la 12 decembrie.

(Patericul georgian, Editura Egumenița, pp. 63-85)

Ultimele din categorie