Ucenicul Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, Arhimandritul Anastasie Baldovin, mărturisea că în toată viaţa sa cuviosul nu dormea întins pe pat, ci aţipea câteva ceasuri pe un scaun, îmbrăcat şi încins cu o curea lată de piele. Era ca o adevărată santinelă, gata oricând de luptă, veghind neîncetat asupra nevăzuţilor vrăjmaşi care încercau să-l ispitească, fie prin trup, fie prin gânduri.

Acelaşi ucenic zicea că nimeni nu putea să ascundă ceva sau să spună vreo minciună înaintea Sfântului Calinic, pentru că era înainte-văzător şi îndată descoperea adevărul şi cele ce urmau să se întâmple în viitor.

Acelaşi ucenic prea iubit al Sfântului Calinic spunea că dascălul său era atât de blând şi smerit cu inima, încât oricine socotea că are în faţa sa un înger, iar nu un om pământesc. De aceea toţi îl iubeau, îl cinsteau şi îl aveau ca pe un adevărat sfânt, atât călugării şi mirenii, cât şi episcopii şi dregătorii ţării.

După ce a fost rânduit stareţ, cuviosul se silea, nu numai cu viaţa sa, ci şi cu alese sfaturi duhovniceşti, să îndrepteze pe călugării leneşi şi tulburători din mănăstire. Şi pe mulţi îi îndrepta pe calea cea bună, iar pe cei răzvrătiţi şi neascultători îi scotea afară din obşte, după porunca apostolului, ca să nu vatăme şi pe alţii.

Sfântul Calinic socotea că ascultarea este cea mai mare virtute pentru monahi şi temelia vieţii călugăreşti. Astfel, învăţa pe fiii săi duhovniceşti că „viaţa de obşte, în sfânta ascultare, a întemeiat-o Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, prin pilda vieţii Sale pământeşti”.

Spuneau părinţii şi aceasta, că marele stareţ nu îngăduia deloc clevetirea în viaţa călugărească. Căci o socotea „moartea sufletului”. În locul multei vorbiri, el sfătuia pe ucenici să practice neîncetat tăcerea şi rugăciunea lui Iisus.

Aceiaşi părinţi spuneau de Cuviosul Calinic că îşi împlinea chemarea de stareţ cu mare râvnă şi frică de Dumnezeu, ştiind că „lucrul cel mai greu şi anevoios este meşteşugul călăuzirii sufletelor pe calea mântuirii”.

Uneori zicea către ucenici: „Stareţul este inima tuturor inimilor care îl caută şi îi cer sfat şi mângâiere. El este calea spre desăvârşire a tuturor sufletelor credincioase din jurul său”.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, p. 414)