Azi, accentul cade nu pe nevoinţă, ci pe neputinţă

 

Creştinul de azi citeşte, ascultă predici, merge la conferinţe sau le ascultă înregistrate, urmăreşte emisiuni ziditoare, participă la cateheze, la seminarii sau ateliere de formare duhovnicească. Paradoxal sau nu, el are mult mai multe cunoştinţe decât cei de odinioară, dar pune în practică mult mai puţin decât aceia. Preferăm să cunoaştem nevoinţele altora, am citi sau asculta vorbindu-se despre ele zile întregi, decât să ţinem o singură zi de post aspru. Să fie prea multa ştiinţă motivul slăbirii lucrării ascetice de azi?

Creştinii din vechime primeau uneori doar un cuvânt duhovnicesc, dar îl puneau în lucrare o viaţă întreagă. În alte dăţi, nici măcar nu aveau nevoie de un cuvânt, precum fratele din Pateric ce-i spune Sfântului Antonie cel Mare: „Destul îmi este să te văd, Părinte”. După două mii de ani de creştinism, numai cine nu vrea nu are acces la cuvintele mântuitoare ale Sfintei Scripturi şi ale altor scrieri inspirate de Duhul Sfânt. Creştinul de azi citeşte, ascultă predici, merge la conferinţe sau le ascultă înregistrate, urmăreşte emisiuni ziditoare, participă la cateheze, la seminarii sau ateliere de formare duhovnicească. Paradoxal sau nu, el are mult mai multe cunoştinţe decât cei de odinioară, dar pune în practică mult mai puţin decât aceia. Preferăm să cunoaştem nevoinţele altora, am citi sau asculta vorbindu-se despre ele zile întregi, decât să ţinem o singură zi de post aspru. Să fie prea multa ştiinţă motivul slăbirii lucrării ascetice de azi?

O analiză comparativă a vieţii duhovniceşti de ieri şi de azi găsim la Părintele Arhimandrit Ioan Krestiankin (1910-2006), unul dintre cei mai cunoscuţi duhovnici din Rusia pravoslavnică. În volumul de predici „Astăzi este începutul mântuirii noastre”, publicat de Editura Doxologia la începutul acestui an, autorul constată că, din pricina unei mentalităţi tributare duhului lumesc, căutător de plăcere şi confort, crucea „este respinsă ca o povară imposibilă” (p. 109). Creştinul vrea să fie parte din Trupul Bisericii, dar nu este dispus să facă pentru aceasta sacrificiul lepădării de sine. Atunci duce lucrurile în sfera formalismului şi a ritualului sec, iniţiind „joaca de-a viaţa duhovnicească” care începe „să inunde lumea cu o pseudo-spiritualitate” (p. 109). Această cale este, evident, pierzătoare de suflet.

Însă mai este posibilă şi o altă abordare în acest context. Ea presupune să avem onestitatea de a constata că nu împlinim exigenţele Evangheliei şi că nu punem în practică ceea ce mărturisim cu gura. Adică să încetăm a ne mai amăgi că „suntem ok” şi să ne facem o radiografie necruţătoare, punând degetul conştiinţei pe toată rana cea ascunsă. Pentru că, subliniază Părintele Ioan Krestiankin, viaţa duhovnicească autentică constă în „profunzimea smereniei” (p. 110). Or, începutul smereniei este conştiinţa păcătoşeniei şi a unei slăbiciuni ontologice a făpturii noastre (v. Romani 7, 14-25). A ajunge la această conştiinţă după modelul marilor asceţi ai Bisericii pare a nu mai fi posibil. Părintele Krestiankin, om care a pătimit mult în timpul regimului sovietic, un nevoitor care a primit numeroase harisme, vine cu o constatare descurajatoare la prima lectură: „experienţa duhovniciei Părinţilor din vechime şi chiar a celor din vremuri mai apropiate nu poate fi transpusă în vremurile actuale” (pp. 110-111). Şi atunci, ce mai poate face creştinul de azi? E condamnat el la pierzanie doar pentru că a prins „zilele din urmă” (II Timotei 3, 1)?

Optimismul soteriologic al Părintelui Krestiankin se vădeşte însă în rândurile următoare: „Părinţii din vechime au ajuns la acest adevăr (că avem o singură nădejde, pe Dumnezeu!, n.m.) graţie nevoinţelor lor măreţe. Ei îşi asumau în mod conştient greutatea şi amărăciunea nevoinţelor bolilor şi a lepădării de sine. În vremurile noastre, acest adevăr ne este dat de Dumnezeu fără aportul nostru, ni se dă limpede, în mod vădit. Duhovnicilor şi fiilor duhovniceşti nu le rămâne decât să înţeleagă că puterea lor nu stă în nevoinţe, nici în gradul de instruire, ci în neputinţă, care trebuie folosită ca mijloc de mântuire, care trebuie acceptată, îndrăgită şi adusă conştient la picioarele lui Dumnezeu, pentru ca prin ea să înceapă a lucra harul şi puterea lui Dumnezeu şi să ia chip în noi Hristos” (p. 111). Aşadar, nevoinţele nu sunt menite decât a ne ajuta să deprindem smerenia, al cărei început este conştiinţa unei neputinţe totale, ontologice, a acceptării depline a adevărului rostit de Mântuitorul: „fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5). Acesta este primul rost al ascezei, a înţelege că nu te poţi baza deloc pe tine, ci doar pe Dumnezeu. Spre exemplu, atunci când ţii post negru, sesizezi cât de fragilă este condiţia trupului tău şi cât de mare este dependenţa de materie. Realizezi pe viu, nu teoretic, că fără mila şi harul lui Dumnezeu, nimic nu e posibil. Cu alte cuvinte, o astfel de nevoinţă te smereşte. Nici postul, nici alte nevoinţe nu urmăresc performanţe spirituale, ci apropierea de Dumnezeu prin lepădarea sinelui propriu.

Principiul paulin: „mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos căci, când sunt slab, atunci sunt tare” (II Corinteni 10), poate fi aplicat şi astăzi, după modelul Părintelui Krestiankin. Îmi constat neputinţele şi fac din ele mijloc de dobândire a mântuirii prin cei trei paşi. 1) Le accept ca fiindu-mi proprii, după cuvântul psalmistului: „păcatul meu înaintea mea este pururea” (Psalmi 50, 4). 2) Le „îndrăgesc” - sau „nu deznădăjduiesc”, după cuvântul primit de Sfântul Siluan -,  nu în sensul că iubesc să păcătuiesc, ci în sensul că îndrăgesc faptul că toate aceste slăbiciuni ale mele le pot întoarce în folosul meu spre a dobândi o îndreptare precum cea a vameşului (cf. Luca 18, 10-14). 3) Le „aduc conştient la picioarele lui Dumnezeu”, pentru că astfel se produce acea deşertare de sine şi dau voie harului dumnezeiesc să intre în inima mea şi să lucreze spre mântuirea mea, dându-mi puterea de a mă desprinde de păcat şi de a putea împlini poruncile. Chiar dacă accentul cade azi nu pe nevoinţă, ci direct pe asumarea smerită a neputinţei totale, „scopul rămâne neschimbat” (p. 106), anume cunoaşterea lui Dumnezeu. Cunoscându-L pe această cale şi înţelegându-mi corect condiţia mea în lume, voi putea primi apoi însufleţire de Sus şi putere de a mă face părtaş chiar şi la nevoinţele asceţilor de odinioară.

De la același autor

Ultimele din categorie