Încă odată, Hristos este aproape dat afară din propria-I sărbătoare. Ca și la Crăciun, când Nașterea Domnului este sufocată de Moși Crăciuni, reni, globulețe, luminițe etc., iată că și Învierea Domnului începe să fie sufocată de același spirit de bâlci, care parazitează Sărbătoarea tot așa cum, odinioară, iarmarocurile de Sărbători se pripășeau pe lângă lăcașele de cult, transformând creștinismul într-un carnaval.

1. Oul. Incontestabil simbol al vieții, oul a intrat în tradiția populară a Învierii prin diverse legende privind colorarea oului în roșu,  culoarea sângelui Mântuitorului. Următoarea fază a evoluției oului a fost încercarea de a-l încreștina prin încondeiere a lui cu diverse motive religioase, născându-se astfel o amplă cultură internațională a oului încondeiat. Din păcate, există și tendința contrară, a oului-discotecă, colorat în diverse culori sau desenat cu diverse motive nereligioase.

2. Iepurele. Simbol mai degrabă al virilității, decât al vieții, iepurașul păgân apare în ținuturile germanice pe la 1500, ca o transformare magică făcută de zeița Easter asupra unei păsări rănite, în iepure care putea depune ouă, pe care le colora și le dăruia zeiței binefăcătoare (observați cum oul colorat este împrumutat în cultura germanică). Pentru că nu prea avea haz povestea, marketingul i-a băgat iepurașului pe gât și capacitatea de a face cadouri la copii, pentru a emoționa și a stimula cumpărăturile. Din acest moment, iepurașul a început să crească în importanță, astăzi devenind un iepuroi batjocoritor la adresa Paștelui, în care doar naivii mai cred că e simbol al vieții. 

3. Mielul. Este singurul animăluț nevinovat care își justifică oarecum teologic prezența în Sărbătoare. Spun „oarecum”, pentru că vorbim despre o metaforă transformată în realitate prin trei argumente. Venită direct din tradiția Paștelui iudaic, tradiția sacrificări mielului (primul argument) a intrat și la noi, uneori cam forțat, pentru că nu toți apreciază gustul mielului, deși gospodinele au inventat diverse rețete care să-i mai „îndulcească” gustul. În creștinism, însă, Unul singur este Mielul cel sacrificat pe nedrept, Iisus Hristos. Desigur, Hristos este Mielul cel Pascal, care s-a jertfit pentru păcatele lumii (al doilea argument). Această metaforă s-a îmbinat însă cu tradiția creștină a agapelor frățești (mesele de după Liturghie, în care creștinii descopereau semnificația comunitară a mesei, ca act social), în care orice mare sărbătoare creștină atrage după sine și firești pregătiri cu „alese bucate” (al treilea argument). Astfel, nevinovata ovină a ajuns subiect de tranzacție comercială, iar pe cale de consecință, catalizator al consumerismului de tip religios.

4. Luminițele.  N-am înțeles de ce ne trebuiau și luminițe de Paști. Dincolo de motivul unor contracte publice, probabil că explicația ar fi nevoia de a face vizibile și noaptea simbolurile marketizate ale Sărbătorii. Este paradoxal (dacă nu ipocrizie de-a dreptul) faptul că printre toate aceste figurine împodobite cu LED-uri, nu se găsește ceva care să te ducă cu gândul la Hristos, sărbătoritul zilei. Ca și la Crăciun, avem de-a face cu o supraexpunere a formelor, în lipsa fondului esențial: Învierea lui Hristos. Nici o figurină legată de semnificația religioasă a sărbătorii, nici măcar un mesaj. Mesaj??? A, stați așa...

5. Mesajul pascal. Ce-ar fi o sărbătoare fără urare?! Mesajul este esențial în astfel de situații, așa cum, în presă, titlul face audiența. Așa că încă de la origini, Paștele creștin a avut un mesaj clar: Hristos a Înviat! A apărut apoi și răspunsul de tip adeziune: Adevărat a Înviat!, care creștina comunicarea din societate. Cum însă creștinismul nu pare să mai fie astăzi „la modă”, mesajele pascale au început să sufere translații, uneori comice, alteori triste. Să luăm câteva situații, mai frecvente:

a) Indiferent de ce sărbătorim, avem cvasi-prezentul „Sărbători fericite”. Chiar dacă nu știm ce sărbătorim, importantă e fericirea nu?! De preferat fericirea proprie, care în consumism se traduce mai mult prin „a avea” (cumpărături și cadouri) și mai puțin prin „a fi” tu însuți fericirea altora. Situația s-ar mai ameliora prin introducerea divinului în mesaj: ce ziceți de „Sărbători binecuvântate”?

b) „Paște fericit” este adaptarea cronologică a mesajului de mai sus. Are și o replică tăioasă, dar comică: „Paște tu!”. Asta arată că translarea semnificației unui mesaj poate funcționa în orice sens. Tendința de a obține fericirea cu orice preț nu este sănătoasă. Pentru că nici fericirea nu e ceea ce pare la prima vedere. De pildă, dacă ne uităm în textul creștin al „Fericirilor”, vom fi zguduiți sufletește: cum să obții fericirea din necazuri, lipsuri, nedreptăți?! Uite că, prin Cruce, se poate. Dar cui îi mai pasă de Cruce? Nici Crucea și nici măcar un simplu mesaj creștin nu au avut loc între luminițele pascale.

c) Mesajele pascale „prefabricate”. Pentru că unor creștini le este pur și simplu rușine să-și afirme credința printr-un mesaj de tip religios, au apărut „urările prefabricate”, care au conținut divers, numai religios nu. Unele sunt atât de „haioase”, încât transformă Sărbătoarea în bășcălie: „Paşte, mielul fericit, oul şade înroşit, de ruşine s-a scumpit, iar iubitul iepuroi să v-aducă euroi, fericire, sănătate, mult noroc şi spor la toate. Paşte fericit!” (nefericită inspirație de a alătura „iubit” și „iepuroi”); „De Paşte te provoc la un concurs de spart ouă. Am o presimţire că voi fi cel mai bun sau că te voi lăsa să câştigi, dacă iepuraşul mă va umple de generozitate şi compasiune! Ce zici? Te bagi?”; jignitorul „Simte-te bine de Paşte şi înfruptă-te cu bucate. Bucură-te ca daltonistul când vede ouă colorate” sau grețosul „Eu zic să te aşezi la masă, mănâncă cu multă pâine, nu cred că poţi să-ţi dai seama dacă-i miel sau dacă-i câine”. Ce să mai zic aluzia la drog (nu drob): „Să paştem cât de mulţi, să paştem toţi de-o dată, chiar dacă iarba nu-i legală, măcar e tolerată”.

Dragii mei, toate acestea se întâmplă însă din cauza unei mari și universale confuzii. Aceea de a crede (sau a ne lăsa păcăliți) că în mijlocul sărbătorii suntem noi. Că noi suntem centrul universului, că totul ni se cuvine și că trebuie să ne iubim doar pe noi.

Este adevărat că Hristos S-a Răstignit și a Înviat pentru noi. Este la fel de adevărat că Învierea este dragoste absolută (inițial, despre asta am vrut să scriu), pentru că, prin Înviere, Hristos ne-a dat puterea de a crede că moartea e doar un fleac, un somn de moment, peste care vom trece spre viața cea veșnică. Cui i-ar place să știe că, după ce moare, dispare? Cine poate accepta că existența lui va deveni, într-o zi, nimic? Ce om, bucurându-se de viața aceasta, ar fi în stare să grăiască senin „vreau în neființă”? Ce necazuri sau dureri pot fi atât de mari, încât să nu-ți dorești să trăiești și după ce vor trece? Cine poate iubi moartea?

De altfel, credința în Înviere este singura capabilă să alunge teama universală de moarte. Învierea este singura punte care ne trece în siguranță peste hăul morții, de care mulți se tem. Învierea este, astfel, dovada faptului că Dumnezeu ne iubește atât de mult, încât nu ne lasă să dispărem în neantul morții. Evanghelia ne asigură că „Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”.

Dar tot atât de adevărat este că nu trebuie să facem confuzie între iubirea de sine și iubirea de aproapele. Dacă Dumnezeu ne-a iubit, Înviind pentru noi dintr-o moarte în care judecata nedreaptă îl trimisese, atunci și noi suntem datori să ne iubim unii pe alții. De altfel, Dumnezeu nu ne cere imposibilul, nu ne cere să nu ne mai iubim,  ci cere un lucru drept: să iubim pe aproapele „ca pe noi înșine”. Nu vă iubiți pe voi înșivă peste măsură. Pentru că, altfel, ajungeți la egoism, lăcomie desfigurare, autodistrugere.

Nu iubiți să fiți în mijlocul Sărbătorii, în mijlocul atenției sau în fruntea tuturor, pentru că astfel cădeți pradă idolatriei de sine. Și chiar dacă, în ochii voștri, vi se pare că sunteți dumnezei, fără Dumnezeu cel Înviat nu veți învia vreodată. Refuzați gândul că puteți învia fără a Răstigni mândria, mama egoismului și a lăcomiei. Refuzați a crede că Paștele este doar ce pui pe masă sau ce ai în cont, doar iepurele sau oul, doar luminițele sau mesajele pascale. Paștele e mai mult de atât. Este o trecere („pesah” = trecere în ebraică), o transfigurare a iubirii: de la iubire de sine, la iubire de aproapele. Lumea noastră va fi mai luminoasă, dacă Lumina din noaptea Sfântă aprinde în noi iubirea pentru celălalt. Altfel, ne vom năpusti lacomi asupra Sărbătorilor, luptându-ne și sfâșiindu-ne între noi pentru nimicuri colorate sau senzații gustative.

A învia înseamnă a-ți iubi aproapele ca pe tine însuți. Treziți-vă și ieșiți din bâlciul pascal al iubirii egoiste de sine.

Hristos a Înviat! Tu, cititorule, ai înviat?